Numai ploaie să nu fii.

 Pentru unicul și irepetabilul tovarăș.

Urăsc să merg cu microbuzul! Toți se imping și se ceartă. Unul vrea mai mult aer, pe celălat îl ia curentul. Urăsc când mă calcă. Nu destul că mă murdăresc dar și mă doare și nimeni nu-și cere scuze iar atunci când îi privești tot ce vezi e ură. Chiar dacă nu ai spus nimic. Chiar dacă nu i-ai reproșat nimic. Te privesc în așa fel de parcă tu ești cea care i-a călcat. Ar trebui să ridici și mâinele în sus a nevinovăție. Pentru că așa gândesc oamenii.
  Rareori când ai loc. Și de multe ori vreai să leșini. Vreai să leșini nu numai de la îmbulzeală și de la căldură dar și de la acea atmosferă neplăcută. Simți cum nu ești primit în societatea lor.
Auzi  toate bârfele și o grămada de-a cuvinte urâte. Cuvinte care îți zgârâie urechile. Și ce e și mai rușinos că aceste cuvinte nefiltrate sunt spuse și de oameni de vârsta a doua. Nimeni nu poate să îi acuze. Pentru ei așa și trebuie să fie.
Stăteam  la fereastră spionând toți oamenii de partea cealaltă a ferestrei. Unii sunt fericiți, unii mai puțin, și alții deloc. E ciudat că atunci când un om e fericit, toți vin la el și el își  împărtășește cu ceilalți bucuria lui. Se îmbată, dansează, se cuprind și se pupă. Dar la cel nenorocit nimeni nu vine. E obligat să sufere în tăcere. Singur. Uitat și ingnorat de toți. Într-un colț întunecat al casei lui. La fel de uitată ca și el.
  E un fel de noroc   că stăteam  la fereastră pentru că respiram  aer curat și nu eram nevoită să miros brânză sau ceapă.
Șoferul era nebun. De-altfel, ca și ceilalți. Claxona și înjura pe toți. Lovea volanul ori de câte  ori avea ocazia.  Era un fel de goană după bani. De parcă făcea  trafic de ființe umane. Ferească sfântul pe cel care a plătit un leu mai puțin! O să audă și acele cuvinte care nu le-a mai auzit  niciodată. Într-un fel  o să-și îmbogățească vocabularul.
Când microbuzul se oprește  intră mai mulți oameni odată.Naivii, nu trebuie să se grăbească să intre primii. Nu trebuie să se împingă și să strige. Tot ce vezi e răutate și dispreț.
De parcă nu  știu că Nebunul îi va lua pe toți. Pentru că vin bani!
 Era plin, acum e arhiplin. Eu, fiind mai scundă, îmi păstram locul la fereastră, pentru că nimeni nu poate sta cu capul sub bară.
Mă simțeam  ca într-o conservă. Eram câțiva pești unul lângă altul. Fără nici un pic de spațiu și cu puțin aer. Și da, mirosul era același.
Am simțit un papuc peste mine.  Asta a fost ca un chibrite aprins peste toate lemnele care erau. Simțeam  cum mi se ridică furia. Din călcâie până în frunte. Am împreunat degetele așa de strâns că îmi intrau unghiile în carne. Pe cine trebuia să plesnesc??
M-am întors și doi ochi căprui mă priveau.  Era blândețe contopită cu vinovăție.
– Iartă-mă!
 Am rămas blocată. Nu vedeam superioritate. Nu vedeam ură. Nu vedeam ceea ce vedeam în fiecare zi.
 Purta o cămașă albastră în carouri, blugi și teniși negri. Avea păr blond și creț. Îmi placea cum i  se sprijină buclele pe ureche. Avea mâini slabe prin care i se vedeau  oasele. Aproape perfecte.
Și-a făcut loc printre lume și a venit lângă mine schițând un zâmbet. Fără ca să spună ceva.
 E înalt. Mult mai înalt.  Poate nu foarte -foarte înalt dar în fine, e înalt.
 E pentru prima dată când conserva asta puturoasă îmi placea. Pentru prima dată când nu mă simțeam afectată de îmbulzeală și căldură.
Eram lipită de el, îi  simțeam  fiecare parte a corpului. Nu știu de ce, dar nu mă jena. Acolo toți erau lipiți unul de altul.
Nebunul frâna brusc iar eu mă chinuiam să nu dau jos pe cineva.Mă mulțumeam  să-i ating gâtul cu nasul și să-l aud cum respiră.
Nu-l deranja asta.
 Pentru un sfert de minut i-am simțit pielea friguroasă și în plămâni mi-a intrat parfumul lui gen „Million”.
 Mă simțeam cumva atrasă de el? Sau e numai din cauza că eram prea aproape? L-aș fi observat dacă nu ar fi atât de aproape de mine ci undeva.. nu știu..Pe stradă??
 – La stație. Apoi după o pauză. Vă rog!
 A coborât
 Microbuzul a luat-o din loc atât de repede de parcă era urmărit  de poliție lăsându-l pe el în urmă cu părul ridicat de vânt.
Nu știam dacă aveam să-l mai văd vreodată.
 Am fost satisfăcută odată ajunsă acasă.
Inspiram adânc stăruindu-mă să scap de mirosul ală stricat din microbuz.
Am trântit  geanta jos. S-a auzit un sunet scurt care aducea aminte a oboseală.  Mă uitam  în oglindă și simțeam un disconfort. Eram atât de ciufulită. Vântul s-a jucat cu părul meu atât cât a vrut. Am umblat așa toată ziua?
„Am să beau un ceai. Da. Un ceai.”
Cât timp apa fierbea aveam timp să mă dezbrac.
Nu eu mă dezbrăcam dar hainele cădeau singure de pe mine. Alene fără să provoace gălăgie. Mă aplecam cu greu să le ridic de jos. În casă predomina o liniște benefică. O liniște de moarte.
Asta a fost o zi grea. Tot ce doream era somn.
M-am trântit pe pat stricând liniștea și reluând în minte toate acele imagini.
Bucle. Mâini. Oase. Gât.
De ce nu cascăm ochii și înainte? Sau are el ceva special?
Ce special poate avea? E un om ca toți oamenii. Trăiește. Visează. Respiră. E un om cu prejudecăți. Ca și ceilalți!
Nici nu știam cu îl cheamă. Putea fi oricine.
Am fost trezită de ceainicul care urla prin casă ca o locomotivă.  Era  un sunet subțire care îți zgârâia creierul.
 Și eu nu eram îmbrăcată.
Am tras în fugă un maiou peste mine și m-am îndreptat spre bucătărie târâind picioarele după mine. De parcă aveam frâne la picioare.
 Ce ar fi dacă l-aș mai vedea încă o dată? M-ar recunoaște? Poate că nici nu s-a uitat bine la mine. Poate are pe cineva. Poate.
Preferam să nu-l văd deloc.
Perfect. Am dat apă pe jos.
 Asta da, plimbare plăcută.
O-i fi îndrăgostită într-un necunoscut?
–––––––––––––––––––––
 – Ce e cu tine azi?
    Ăsta e David . Dramatizează de la orice. Crede că am ceva când n-am nimic și nu se satură cu un singur „Nu”.  Pune aceeași întrebare de sute de ori chiar dacă de fiecare dată primește același răspuns. E un copil care repede cade în isterie și dramatizează de la orice . Câteodată vreau să-l dau cu capul de pereți, să-i sară creierii pentru că nu mă înțelege. Că nu mă lasă în pace. Că mă forțează să-i spun ceea ce nu-i.
 Alteori sunt mulțumită că e alături. Și el nu știe asta.
  Am rugumat bucata de chiflă pe care o aveam în gură, am înghițit și i-am răspuns:
– Mănânc. Așa am făcut și ieri, și așa am să fac și mâine. Deci nu-i nimic.
   Mă miră că permanent  e singur. Are prieteni dar nu comunică cu ei așa des. Sunt ca niște prieteni doar pentru vitrină. Nu le poate spune ce gândește. Ce-l preocupă. Nu poate ieși cu ei nicăieri. Nu că nu poate. Nu vrea. Dacă ar vrea relația dintre ei s-ar schimba radical.
 Nu avea de ce să-și facă griji.
– N-ai râs deloc azi. Mă sperii.
-Ce trebuie să fac? Să sar într-un picior ca tu să te încredințezi că sunt bine? N-am râs pentru că n-am avut motive.
-Te comporți ciudat. Ce e cu tine? Ești..
   Nu l-am lăsat să continue. I-am pus mâna la gură și m-am apropiat de el. Atât de aproape că-i puteam număra genele.
-Ți-am spus că n-am nimic!
 Mă enervase.Nu l-am lăsat să mai spună ceva. Mi-am luat ghiozdanul de pe pervaz și m-am dus.
   Unde? Nu știam unde să mă duc.
    De ce încercau toți să afle ce am eu? E normal ca un om să aibă proastă dispoziție. Mi-aș face griji atunci când voi vedea că doar râd, acum nu-mi fac griji pentru că sunt conștientă de problemele mele. Nu-mi place să mă preseze cineva. Dacă nu renunță, plec eu. Sunt genul de persoană care mai mult ar prefera să fie ignorată decât să fie pusă în sân. Nu-mi place să-mi poarte de milă. Ce sunt eu? Cerșetoare de atenție?  Nu trebuie să mi să spună să nu plâng. Că asta am să fac! E ca și cum cineva ți-ar aduce aminte de ceea ce te doare. Pentru că odată cu replica asta îmi aduc aminte și de motivul care îmi provoacă această stare. Mi-ar plăcea cineva să mă înțeleagă și să facă nu ce crede că e bine, dar ce e cu adevărat bine. Bine pentru mine. Mi-ar plăcea cineva să stea cu mine. Doar să stea. Să tacă sau să mă lase.
    Din păcate nu sunt așa persoane…
   11:10. Puteam lipsi  de la o oră. Ce aveam ? Biologia?
    Prostii..Nu am fugit în viața mea de la o oră. Și chiar dacă aș facea aș trăi toată viața cu vinovăție chiar dacă va trece o zi sau două și toți vor uita. Și nimeni nu mă va crede vinovată. Nimeni nu va striga. Nimeni nu va căuta explicații.
    Om interesant sunt eu.
-Auzi? Avem biologia!
-Știuuuu!!
     De parcă eram o infractoare și urma să fug din bancă și mă întoarce înapoi ca  să restitui banii. Nu era asta. Mergeam destul de calmă. La voie. Fără să par tulburată. Aveam de gând să plec acasă!
Mai bine și-ar vedea de viața lor.
    Urma să stau în bancă cu David , dacă  avea să  continue jocul avea să mă ridic și ma așez în altă bancă, indiferent de ce va spune profesoara. Aveam să ignor toate observațiile. Că-s needucată și că nu am respect. Nu vream să-l mai rabd. Înțeleg, își face griji dar de ce să exagereze?
– Pot să stau cu tine?
-Doar dacă nu-ți începi lecțiile de educare.
   A zâmbit și s-a așezat.
-Ascultă, Rain..
    Rain era porecla mea care însemna „Ploaie”. Deci eu, „pesimista” , aduc a ploaie, a vreme rea și proastă dispoziție. Are noroc că-mi place cum sună.
  Această poreclă o aveam demult. Atât de demult că nici nu țineam minte în ce împrejurări mi-a pus-o.
-Nu am vrut să te supăr, credeam că..
-Te rooog..Vreau să ascult. Nu vreau să fiu nevoită să stau mult cu cartea acasă.
    Îmi plăcea biologia și o înțelegeam doar din clasă, atât de bine că acasă puteam să nu mai învăț . Dacă nu ascultam, acasă, din carte nu înțelegeam nimic.
   David a tăcut și m-a privit un timp.
    Era vorba despre compoziția sângelui.
– Dacă hemoglobina e la un nivel scăzut înseamnă că nu îți ajunge fier în organizm.
-Și dacă  mănânc de toate. Tot ce conține fier?
– Ai prea multe leucocite . Leucocitele sunt bune când le ai în număr normal  dar când le ai prea multe e rău.
  După o pauză, mai încet.
-Poți să ai leucemie.
    Toți s-au întors la mine. Dacă nu se întorceau nu aveam să fiu așa alarmată, dar când le-am văzut privirile care sugerau milă am ajuns panicată. David de parcă știa ce să facă. S-a prefăcut că nu-i nimic grav și scria mai departe. Totuși, mâinile îi tremurau.
 Mi-am aplecat capul peste caiet și scriam. Cu toate astea simțeam cum privirile lor îmi sfredeleau fruntea.
    Poate ar trebui să dau niște analize.
 Nu, atât cât nu știu ce am îmi pot continua viața.  Dacă aflu ceea ce mă îngrijorează devin cu adevărat Rain. Atât cât nu este nici o problemă îmi pot continua modul de viață așa cum era atunci.
    Mi-am luat telefonul în mână și m-am uitat la ecranul stins. Îmi vedeam expresia tulburată și fruntea acoperită de părul meu negru.
 Cum mi-ar sta mie cheală?
  Eu? Chealăăă?!
– David.Mâine ieșim  cu bicicleta.
  Era și mai tulburat de liniștea mea. Nu știa ce să spună.
-Nu pot merge pe bicicletă.
-Măcar o ai?
-Da!
-Atunci am să te învăț.
Mi-am dat seama că nu ar trebui să vorbim și am tăcut.
Nu, n-am să dau analizele alea.
––––––––––––––––––––––––
 
  Stăteam pe iarbă și ascultam ” Wicked Game” de Vlad Gherman . Mai aveam puțin și începeam să cânt. Cântecul ăla îmi trezeau sentimente puternice. Ce fel? Nici eu nu îmi puteam da seama.
Dacă nu era nimeni aveam să cânt dar așa, când toți căscau gura la mine, mă mulțumeam doar să fredonez.
” No I don’t wanna fall in love,
No I don’t wanna fall in love
With you
With you
Nobody loves no one „
  Deodată am simțit o mână pe umărul meu.  Era o mână slabă ai cărui răceală îi simțeam și prin maiou. Inima mi s-a oprit. M-am întors și l-am văzut pe David.
 Expresia fericită i-a dispărut instantaneu.
– S-a întâmplat ceva?
M-am ridicat fără să mă sprijin de ceva. Cum am făcut asta?
– Ești nebun?? Mi s-a dus inima în călcâi! Am uitat cum să respir! Vrei sa mă omori aici?
  Râdea.
– Nu aș face asta nici dacă mi s-ar oferi cea mai mare sumă de bani.
-Hai odată!
A stat puțin și s-a uitat la mine puțin cam stânjenit. Avea unele rețineri.
-Ești sigură că vrei să faci asta?
– Te învăț să mergi pe bicicletă! Nu ne sinucidem!
  Cred că asta a fost una din puținele zile în care am râs tare. Fără ca să-mi pese de ceilalți.
 Cu toate că  David e mușchios și arată mai bărbat, pe bicicletă e un adevărat copil. Nu știu de ce, dar orice face, nu o face cu încredere. Și când vorbește cu mine are unele rețineri, cu toate că i-am spus să se simtă liber, că nu-l judec. Nu știu ce anume îl influențează.
 Cu greu l-am învățat. Cu crizele lui care sincer să spun,  erau hazlii. Trântea bicicleta ,căsca ochii mari de credeam că o să iasă din orbite și spunea :
– Eu m-am săturat!! Nu pot face nimic! Mai bine merg  pe jos.
  Se așeza jos cu picioarele împreunate și cu mâinele pe genunchi privind în zare. Enervat, sigur.
 Văzând că eu leșin de râs se calma și încerca din nou.
 O dată a căzut jos și și-a ros pantalonii de asfalt. Genunchii îi erau roșii și doar văzându-i simțeam durerea și eu. Pentru că era mult sânge acolo. Era atât de roșu.Cred că niciodată nu am văzut un roșu mai intens ca ăla.
 David văzând că genunchii sângerează s-a așezat pe iarbă cu mâinele pe frunte și gemea. Probabil făcea eforturi să nu înjure.
 Nu e rezistent și o dată fără ca să vrea a exclamat :
 – În mama mă-sii de bicicletă!
  Auzindu-l m-am împedicat și eu și am căzut fără ca să mă opresc din râs.  Am stat mult timp jos și râdeam ignorând lumea care se uitau la noi de parcă făceam ceva indecent.
 În final, David a învățat să meargă și ne-am plimbat toată ziua prin parc. Câteodată mă uitam la el cu coada ochiului și îi vedeam expresia concentrată. Cred că făcea eforturi să nu cadă jos. Poate că avea nevoie de susținere.
– Vezi că ești bravo!
 Nu a spus nimic ci doar s-a uitat la mine. Mă stingherea privirile lui care în ultimul timp erau cam frecvente. Lungi și lipsite de claritate. De vreun sentiment anume.  Era greu să ghicești ce simte.
 – Vreau înghețată.
 Nu am spus asta ca el să mi-o cumpere, am spus ca să ne oprim. Nu am reușit să scot banii din buzunar că deja nasul îmi era deasupra unei înghețate care mirosea  a frig.
– Cu căpșune nu era iar cu ciocolată nu-ți place, de aia am luat cu caramelă.
– Aveam de gând să plătesc eu.
– Asta e pentru că m-ai învățat să merg cu bicicletă.  Mi-a întins înghețata dând o dată din cap ca să o iau  și zâmbind. Atunci pentru prima dată i-am observat gropițele din obraji. Erau  ca doi nuferi într-un lac limpede.
 – Nu o să plătești nimic atât cât ești cu mine.
 Dându-mi seama că mă uit cam prea mult la el am dat din cap:
– Mulțumesc.
  Stăteam pe o bancă și mâncam în tăcere. Nu aveam nimic să ne spunem.
– Și cine e băiatul ăla care toată ziua se uită la tine?
Credeam că vorbește de el.
 – Care?
– În maiou alb cu : I’m no stresed
David purta maiou negru cu Nirvana deci nu avea cum să vorbească de el.
– Nu l-am văzut.
 M-am tot gândit cine are maiou alb cu inscripția asta  însă nu am găsit pe nimeni. Cine poate fi?
 S-a găsit cineva care să mă spioneze??
––––––––––––––––––––––––
   Am fost trezită de razele soarelui care formau linii paralele pe fața mea. Mă simțeam ca o pisică  mângâiată de stăpânul ei iubitor.  Numai că eu eram singură.
 Mirosea a vară chiar dacă nu era așa.  Vântul dansa cu draperiile mele albe și albastre. Făceau piruete. Era un vals pe o muzică surdă.
   M-am răsucit de pe o parte pe alta ca să privesc peretele decorat cu fotografii.
  Erau fotografii din diferite momente ale vieții mele. Erau așezate în ordine cronologică.
 În toate fotografiile era și David. Dacă nu era în poză, era în amintire. Aveam o relație de prietenie de mult timp. Mult.
 Într-o fotografie eram într-o rochie albastră. Albastru electric. Eram cu spatele pentru că nu doream să mă fotografiez. Dar totuși Milena a reușit să facă măcar una.
 Milena era mai mare decât mine. Și în ciuda acestui fapt ne înțelegeam de minune și vorbeam pe diferite subiecte. Diferența dintre vârstă nu se simțea.
E gen de persoană indiferentă. Indiferentă față de ce o să creadă ceilalți. E independentă.  Face totul singură și e sigură pe tot ce face. Când greșește nu se stresează prea tare. Are un mod de a judeca lucrurile mai deosebit. E plină de viață și de energie. Poate face un om să zâmbească din jumătate de cuvânt , să se simtă bine și iubit. Pentru că scopul ei e să împărtășească fericire cu ceilalți.  Să dăruie iubire.
  Era  în Italia. Demult nu am vorbit. Îmi era dor de ea.
   Am îndreptat mâinele și m-am întins cât de tare am putut. Simțeam cum pieptul mi se umple de bucurie iar mușchii mi se dilată.  Îmi împlinisem  somnul iar asta era perfect.
 De fapt, pentru mine în ultimul timp cam tot era perfect. Înafară de mine.
 M-am ridicat puțin sprijindu-mă în mâini continuând să mă uit la perete. Am strâns două degete și cu un ochi închis acopeream fiecare persoană din câte o fotografie  imaginându-mi cum ar fi viața mea fără aceste persoane. Fără aceste făpturi care îmi umplea golul din inima.
  Am acoperit-o pe Milena în fotografia unde dansam în camera mea. A făcut-o mama. Pe ascuns.
 Dacă nu ar fi atunci, nu aveam să dansez așa. Aveam să mă plictisesc. Și aveam să arăt ca o nebună.
Prezența ei mă făcea mai îndrăzneață. Anume ea mă făcea să simt gustul vieții. Să mușc lacomă și fără sfială.
Aș vrea să dansez.  Cât aș vrea să dansez.
  Dacă nu ar fi Milena în viața mea ,ceilalți ar avea bătăi de cap cu mine. Da. Pentru că ea le dă celorlalți peste nas că nu-mi place înghețata cu ciocolată,  floricelele de porumb, alea condimentate tare.
   În general, Milena se ocupa cu descrierea mea. Ea le spunea celorlați ce îmi place, ce nu, când trebuie cineva să mă lase singură, când nu.
 Ea mă ajuta în momentele grele..
 Dacă nu ar fi  Căt.
 Căt.
 Căt e o prietenă bună dar nu simt nevoia să am mereu alături. Vorbește prea mult și rareori când mă înțelege.  E un om bun, fără prejudecăți, fără fobii, fără rețineri. E ceea ce se cheamă om cult. Știe tot despre toate. De asta și are despre ce vorbi.
E cea care găsește ceva interesant în toate. E atrasă de literătură. Și totuși, atrasă e puțin spus.
 Ar trebui să scrie o carte fata asta.
  Parcă primisem o căldare de apă rece când m-am uitat la selfie-ul cu David. Cum ar fi fără David? E cam greu de spus. E mereu aproape dar parcă e absent. Parcă nu vrea să încurce cu prezența lui dar și în același timp vrea să fie aproape. E gen de persoană care face catastrofă din orice. Din orice ce  nu a mers așa cum trebuia. E prea stresat.  Prea de tot
 Câteodată vreau să nu fie. Câteodată…..
Câteodată nu știu.
 Am acoperit pe rând câte o persoană aducând argumente pro  pentru existența lor.
 Oricum. Trebuie să existe. Au un rol în viața mea. Mă schimbă. În rău sau în mine dar mă schimbă!
 M-am ridicat și am dat draperiile la o parte lăsând soarele să între fără timiditate în camera mea. Am închis ochii întinzând mâinele.
  De parcă am început o nouă viață.
–––––––––––––––––––––––––––

  – Ce desenezi?
-Șșș.. mai încet. Suntem la lecție.
 David făcea eforturi să nu râdă.
– Cine ar spune!
Am zâmbit întorcându-mă la caietul  meu.  Eram la istorie. Nici nu știam despre ce se vorbește dar mă plictiseam de moarte. Îmi plăcea istoria atunci când erau acțiuni. Război. Luptă. Sânge.  Nici vorbă de cultură!
– Ce desenezi?
 Desenam un iepure. Și cum eram la început era urât. Nu doream să vadă cât de nepricepută sunt.
-Ceva!
-Dă-mi să văd!
-Nu!
-Te rog!
-Nu!
-Noi nu vă deranjăm?
Era profesoara de istorie..Doamna Diana..Și cum ea era cea mai crudă care dorea atenția maximă la lecțiile ei ne pregăteam pentru ceva imprevizibil.  Pentru ea neatenția era bătaie de joc. Un mod de a călca în picioare. Nu condamn modul ei de gândire pentru că avea dreptate. Noi eram de vină. Mai mult David.
  Pentru infracțiunea noastră am fost supuși unui lucru care credeam eu că mă va omorî și mai tare.
– Va trebui să facem curat în sala de festivități??
-Da!
 Am intrat și lumina de acolo ne intra în ochi făcându-ne să îi mijim.  De parcă intrasem în altă lume. Cealaltă. Care ar fi ea.
După ce am tras draperiile am văzut că pe jos erau baloane, hârtii de bomboane și mult praf.
– Ce a fost ieri?
-Petrecerea de finisare a anului școlar.
Logica profesorilor mă omoară.  Petrecere după care încă mai învățăm.
David s-a urcat pe scenă la pian.
-Poți cânta?
-Îhî.
S-a așezat și a început să cânte o melodie veselă. Îmi plăcea cum degetele lui albe și slabe se plimbau la stânga și la dreapta. Cu cât mai mult cânta cu atât mai mult se relaxa. Era ca o pastilă pentru el. Un calmant.
La sfârșit a ridicat capul.
-Șubidubidu.
-Încă o dată?
A zâmbit apoi cu fruntea încrețită.
-Șuuuubiiduuubiiiduuu.
-Încă o dată?
De data asta cu vocea foarte subțire.
-Șubiiiiduuubiiiduuu.
Râdeam în hohote. Simțeam că mor.
 M-am oprit uitându-mă la mușchii lui. Nici măcar nu mi-am dat seama că făceam asta.
-De ce te uiți la mușchii mei?
-Eu..Nu. Eu mă uitam la maiou.
-Prin care se văd mușchii?
-Hai nu te mai lăuda că ești modelat! Avem de făcut curățenie aici!
David a râs. Mă simțeam rușinată. Foarte. Dar nu lăsam să vadă el asta. Nu îmi puteam da seama cum nu m-am putut controla.
Am început a strânge hârtiile și baloanele. Se lăsa o tăcere care mă enerva.  Era prea liniște. Înafară de mătură nimic nu se auzea. Vorbea și ea ca o disperată fără să primească vreun răspuns.
-Ai știut că aici este casetofon?
-Ăăăă..Nu.
-Putem pune muzică.
-Nu cred că e o idee bună.
-De ce? Noi facem curățenie! Nimeni nu ni-a spus să nu punem muzică!
 A pus la întâmplare un cântec. De unde el avea stick-ul?
 De la început nu doream să dansez . El dansa și mătura. De când David era așa liber în ceea ce face?
-Hai ,dansezi azi?
Nu știu cum dar a reușit să mă facă să dansez fără să mă simt stingherită. Luam mătura și cântam după Imagine Dragons
-Soo I, I beeeet my liiiive, I beeeet my liiive , I bet my live on you!
Apoi David dădea din cap cântând:
-Uuu, uuuu, u!
Așa, cu muzică, timpul a trecut mai repede și când David a vrut să plecăm , i-am spus că mai vreau să rămân.
-Să vorbim?
-Ăăăă…Da!
S-a așezat jos și mi-a făcut semn să mă așez și eu.
 – Deci?
– De ce ești mereu singur?
– Adică de ce n-am prietenă?
-Da! Nu simpatizezi pe nimeni?
– Ba da!
-Șiiii….Cum e?
– Diferită! E scundă, păr negru, creț, ochi mari și e imprevizibilă. Citește mult și e directă.
Nu avea cum!
– Seamănă cu mine.
– Ai mai vrea tu! Tu nu ești prietena mea, tu ești ploaia mea!
-Adică Rain a ta?
-Nu, ploaie. Tu mă trezești. Ești rece dar și în același timp caldă. Căldura o păstrezi în suflet. Ești ploaie. Când întri în ploaie ea e rece, te trezește, stai mai mult cu ea și descoperi căldura.
Am tăcut. E pentru prima dată când era  atât de deschis cu mine. Când spunea cine sunt. Eu , ploaie.
Sunt ploaie.
–––––––––––––––––––––––
      Mirosea a căldură. Oamenii se împingeau  unii pe alții grăbindu-se să ajungă undeva.Toți ziceau că se grăbesc undeva când defapt alergau după un lucru lipsit de importanță. Oamenii dau cinci stele unui lucru cu care ai putea spăla podeaua iar acel lucru care  e cu adevărat important e  lăsat uitării.
     Orașul era  zgomotos.
    Predomina mirosul de combustibil și fast-food.
   Ei au uitat cât de plăcut e să hoinărești pe străzi fără ca cineva să te tragă de mânecă și să te forțeze să te miști mai repede. Cât de tare te calmează să mergi așa, fără vreo destinație. Să te doară călcâiele de la mers și să vii acasă să te trântești pe pat și într-adevăr să simți că azi ai făcut ceva pentru tine. Pentru sufletul tău.
   Nu, ei iubesc să fluture banii și să-și plimbe fundul în mașini luxoase. Să aibă mâneci murdărite de cerneală și cearcăne de la atâta lucru. Pentru că asta le aduce bani. Se hrănesc cu bani și cât nu le-ai pune pe limbă ei nu se satură. Ei iubesc asta. Iubesc să pută a whiskey scump și să aibă pe mâini câte trei inele groase. De aur evident.
În depărtare se vedeau  lumini albastre și verzi. O librărie?
 Am mărit viteza. Simțeam că am să-mi cumpăr ceva.   Demult nu citisem ceva.
Am intrat în librărie și deodată am simțit mirosul de croissant cu cremă de banane. Era mirosul copilăriei mele Am căutat mult timp prin tot orașul și nu gaseam nicăieri cu cremă de banană. Doar ciocolată neagră, ciocolată albă, căpșune și alte banalități.
 Fusesem cuprinsă de plăcere.
 – Bună ziua!
Era o domnișoară cu părul blond și ochelari negri îmbrăcată într-o rochie albastră.  Ochelarii îi accentuiau ochii albaștri.
– Pot să vă ajut cu ceva?
Nu doream să par mândră sau distantă dar preferam să-mi aleg singură cărțile. Sunt cam pretențioasă și  aleg greu ceva pentru suflet.
 De fiecare dată mă duceam singură la librării pentru că nimeni nu are răbdare. Pot să umblu o zi întreagă pe la librării și să nu-mi aleg nimic. De aia mergeam singură. Singură sau cu Milena.
– Mulțumesc dar vreau să-mi aleg singură.
 A înțeles corect și mi-a zâmbit. Iubesc așa oameni. Oameni care mă înțeleg. Sau așa mi se pare  mie?
Librăria era mare. Eram sigură că voi găsi ceva pentru mine.
Cărțile erau repartizate după gen. Beletristică. Filosofie. Thriller.Etc.
  Erau cărți de Drumeș. Erau cărți de Teodoreanu. Erau cărți de Bronte. Și erau și de Marc Levy.
 M-am apropiat de domnișoara librar. M-am privit cu o anume privire prin care se înțelegea: „Știam că vei avea nevoie de ajutorul meu „
– Mă scuzați, nu găsesc cartea „Îngeri în părul meu” de Lorna Byrne.
 A ridicat dintr-o sprânceană de parcă venisem din altă lume.
– Nu o avem, nici nu am auzit de ea.
-Bine, mulțumesc.
 „Nici nu am auzit de ea”. Făcea cumva aluzie că eu am încurcat cartea?
M-am întors la cărți. Trebuia să-mi aleg ceva.
 Când am trecut pe la fereastră am văzut un copil care îmi făcea cu mâna. M-am uitat în urmă să mă asigur că mie îmi dădea din mână. Nu era nimeni.
 Am arătat cu degetul la mine.
 Băiețelul a dat din cap a aprobare.
 Am ieșit repede afară gândindu-mă ce s-ar putea întâmpla. Poate m-a încurcat cu altcineva.
 Băiatul stătea tot acolo. Serios. Am ajuns la el și mi-a întins un plic.
– Ești sigur că e pentru mine?
 A dat din cap.
 Am deschis repede plicul.
 Era un desen în creion. Eram eu cu capul sprijinit de fereastră  ascultând muzică la căști.
 Era clar că desenul fusese făcut în grabă.
 Sub desen mai era încă o bucată de hârtie.
 

              „Aș da tot ce am  mai scump doar ca să te văd măcar  pentru un minut.
                                          Tu  ești tot ce am nevoie.
                                                              Ești visul meu. „
   Am ridicat privirea ca să întreb de la cine e acest plic. Băiatul nu mai era.
––––––––––––––––––––––––––

 – Ia-ți tocurile de pe piciorul meu!
 Mi-am dat seama că l-am călcat pe David și continuam să stau pe el.
– Scuzeee.
 Era 31 mai. Tradiționalul careu de 31 mai. Plictiseală.
– De ce nu treci în față? Să te vadă toți ?
– Pentru ce?
– Pentru că ești frumoasă.
– E frig în față. Bate vântul mai tare acolo.
 Cu toate că era sfârșit de primăvară ,frigul și-a făcut apariția.  Simțeam cum îmi îngheață și sângele în vene.
 – Tremuri!
Apoi și-a încolăcit brațele pe la spatele meu. Stăteam cu obrazul pe pieptul lui și simțeam cum adorm. Nici el nu era îmbrăcat mai gros decât mine. Purta o cămașă și blugi . Atât. Și eu o rochie cu bretele groase.
 Totuși ne era cald.
 O colegă de-a mea se uita la noi. Ilinca.
Probabil ticluia cele mai picante bârfe . Ea era o agenție enormă de paparazzi.
 David a observat că se holbează și a întins o mână zâmbind.
– Vii și tu?
 Am chicotit când am văzut că s-a întors buhnind.
  Am simțit telefonul vibrând în geantă.
– Plec pe câteva minute.
 Am ajuns la ultimul scaun acolo unde muzica nu se auzea așa tare.
9 apeluri pierdute.
9?!!
Toate erau de la matușa mea.  Era ziua ei și nu am felicitat-o.
  Am pus telefonul la ureche așteptându-mă la o erupție de-a vulcanului.
– Aaaaa! Ce face miss Rain?
 Preluase porecla. Credea că mi se potrivea.
 Se simțea încântarea în  glas. Alcătuise ceva.
Mătușa mea era ca o divă din filme. Purta rochiile cele mai scumpe, parfumuri care miroseau frumos și arăta perfect. Iubea petrecerile mari.
Deci, mă așteptam la o invitație.
– Ascultă drăguță, avem aici o mică desfătare.
Mdaa.. Mică.
– Ar fi bine dacă ai veni și tu. Vezi să nu vii singură.
-Da.
– Ascultă, drăguță, acum nu am timp. Deci, veniți astăzi și duminică modest vom sărbători. Te aștept!
 Nu mi-a dat voie să spun măcar un cuvânt.
„Vezi să nu vii singură”. Asta însemna să vin cu prietenul meu și eu nu-l am! Și dacă veneam singură avea să-mi caute unul! Și nu avea să se lase bătută până ce nu voi găsi pe cineva.
Deci, ce era de făcut?
––––––––––––––––––––––-
– Și eu trebuie să merg cu tine. La mătușa ta. În calitate de iubitul tău?
-Prieten, David, prieeten.
S-a uitat la mine preț de câteva minute și nu știa ce să spună. Ezita. Mă privea de parcă astfel de propuneri nu mă caracterizau.  Permanent mă scotea dintr-un bucluc!
-Ăăăă.. vorbești serios?
– Hai măi , crezi că mi-aș pierde timpul cu asta?!
 Aștepta să spun că am glumit.
-Bine maiestate, accept.
   Am ales să mergem cu autobuzul. E mai comod cu autobuzul și poți deschide larg fereastra să intre tot aerul de care ai nevoie. Atmosfera e mai plăcută. Ca în filme.
 A fost o călătorie plăcută. Am mâncat biscuiți. Am ascultat muzică. Ne-am filmat și am privit un film. Cel mai important e că am râs. Am râs de se auzea prin tot autobuzul și nimeni nu reproșa nimic.
 Filmul. Nu știu ce film era. Și nici nu știu cu ce s-a terminat pentru că am adormit.
 Dormeam și totuși auzeam cum merge autobuzul. Simțeam prin fereastră cum motorul vibra și parcă și toate sunetele pe care le auzeam vibrau.
  Erau multe babe acolo și vorbeau de se auzea în tot autobuzul. Și el era lung.
– Fa da tu știi cî Mișa meu vine ș o să-ni facă crâșa?
Prima era mai bătrână decât cealaltă. Aveau fuste lungi, dungate și albastre. Broboade de diferite culori prin care li se vedeau părul. Sandale maro, din piele. Cu toc mic și gros. Tipic bătrânelelor.
-Bun băiet. Da nu sî însoară?
– Nu știe.
 Încercam să ignor sunetele și să dorm mai departe. Eram atât de obosită că nici un sunet nu mă puteam încurca. Cu toate că auzeam orice bâzâit.
  Brusc am simțit o lovitură puternică la cap. Așa cum lovești un iepure înainte să-l omori.
– Șoferul a dat în groapă..
 Am gemut cu ochii închiși. Și tot cu ochii închiși am întrebat :
-Toți șoferii sunt nebuni?
 Simțeam cu zâmbește.
-Posibil.
Mi-am dat seama că dormeam cu un obraz ridicat în sus.
– Să știi că eu niciodată nu dorm atrăgător, să nu râzi.
Adormisem înapoi. De parcă cineva bătuse din palme și eu am căzut ca moartă. Mai târziu am auzit ca într-un vis.
-Ești atrăgătoare oricând.
-Îhî.
Nu știu dacă a fost chiar un delir de-a meu sau realitate. Dar nu aveam de gând să cercetez.
Când am ajuns în fața ușii  David m-a apucat de mână. O avea rece. Îi simțeam oasele. Ciudat sau nu dar am fost cuprinsă de fiori și emoții.
– Trebuie să intrăm în rol, nu?
-Îhî.
Când toți ne-au văzut au căscat gurile. Era clar. Nu se așteptau să mă vadă cu cineva.
-Drăguțo!
-El e David, David ea e mătușa Otilia.
 Am dus degetul arătător la frunte. Era un gest care îl făceam doar atunci când eram emoționată.
-Aveți și dumnevoastră enigme?
Mătușa, adica Otilia, nu-i plăcea să-i spun așa. O îmbătrânea.
 Otilia a izbucnit în râs.
-Îmi place!  Pe unde l-ai găsit?
– Nu m-a căutat! Eu am găsit-o.
De când David e așa liber în ceea ce face? Sau eu nu-l știam în destul înainte? De unde toate glumele astea? Era cu tot alt suflet. Era un suflet întrodus în corpul lui ca o injecție.
 Otilia m-a apucat de mână tărându-mă mai departe de toți.
– Ascultă drăguță, nu mă gândeam că o sa vii cu cineva.
Știam eu!
– Și nu am pregătit două camere. Ați putea dormi într-o cameră?  Acum. Până se pregătește și altă cameră.
Văzându-mi mirarea din ochi și-a strâmbat fața.
-Hai că sunteți mari deja!
 Cum am ajuns în cameră m-am trântit pe pat și am adormit. Patul era atât de moale că mi se părea că dorm în aer. Cu toate astea mă simțeam liberă. Aveam tot patul la dispoziție.
 M-am trezit dintr-un motiv necunoscut. Cu ochii întredeschiși l-am văzut pe David. Stătea așezat pe canapea și se uita la mine. Stătea cu mâinele pe genunchi. Soarele îi bătea în ceafă.
Când a văzut că m-am trezit mi-a dat din ochi.
-Mai dormi. E devreme.
 M-am trântit înapoi fără ca să mai spun ceva. Eram prea obosită ca să spun ceva.
  Cu ochii închiși realuam în minte imaginea lui. Avea atâta grijă. Prea multă. Atât de multă că mă făcea să mă simt mică. Mult mai mică decât eram. Mă făcea să-mi aduc aminte de momentele când mama îmi spunea să mă culc că e prea târziu. Cum venea și mă acoperea cu plapumă când era frig. Cum deschidea fereastra când era prea cald.
 Era la fel.
Omul ăsta doarme vreodată?
–––––––––––––––––––––––––
 M-am trezit și în cameră nu era nimeni. Ora 10:11.
Fereastra era deschisă. Aerul era atât de rece că mi se făcea pielea de găină. Era aer curat. Aer care aducea a prospețime. Mirosea așa cum trebuia să miroase o dimineață de sâmbătă.
 Așternuturile erau boțite. De parcă un pumn mare, cât camera, a apucat patul și la strâns tare. Apoi i-a dat drumul  și patul a rămas așa. Cu linii neuniforme. Curbe.
 Încă îmi era somn. Cât de mult nu încercam să deschid ochii ei cereau întuneric și se închideau înapoi. Făra ca să întrebe. Încăpățânații.
 Dormisem cu mâna sub cap. Deaceea când o îndreptam simțeam o durere în cot. Durere care se ducea în umeri și mă făcea să gem.
 Mă uitam la mine în oglindă și îmi vedeam fața la fel de boțită cum era patul. Erau linii roșii care serveau drept dovadă că dormisem bine. Fără ca să aud ceva.
 O linie îmi era la frunte. Am zâmbit. Eram Rain Potter.
 M-am dus la primul etaj și acolo David lua micul dejun cu Otilia. Mergeam în vîrful degetelor.
-Așează-te Sonea!
Sonea e pentru că dormeam mult.
-Nu vreau să mănânc.
-Așează-te!
Mi-am trântit fundul pe scaun cu ochii pe jumătate deschiși.
– Și ce va unit pe voi?
David fericit a răspuns:
-O probă de evaluare.
-Interesant.
A rugumat ceea ce avea în gură și apoi arătând cu furculița la mine a întrebat:
-Și ce te atrage la ea?
A zâmbit după care  a răspus mândru:
-Picioarele!
I-am aruncat un cartof în frunte.
Au râs amîndoi cu poftă. Eu. Cu o dorință nebună de a dormi doar mă uitam la ei.
-Te-am supărat cu ceva?
– Vreau să doooorm.
 Am răspuns în timp ce căscam. Eliminam somnul din mine.
-Copil plângăcios ce ești!
-David, încetează.
  Toată ziua au vorbit și au râs .Eu  doar mă uitam la ei. Câteodată adormeam. David îmi dădea să mănânc și eu nu doream .
-Nu ai mâncat azi nimic.
-Și ce? Nu vreau!
-Să te hrănesc eu ?
-Da!
Nu mă așteptam să mă hrănească ca un copil. Ne-am uitat unul la altul timp de câteva minute.Părul negru și ciufulit îi dadea în ochi. Avea ochi pătrunzători care îți răscoleau sufletul.
Brusc luat o lingură de zeamă și și-a împreunat buzele.
-Cine la noi e aici  un copil răutăcios? Cine nu vrea să mănânce?
Apoi a dat capul pe o parte și zâmbea ca un tâmpit.
-Hai o linguriță pentru mama. Una mică -mică și drăguță. Uite-o!
Și am luat-o în gură. Și-a pus mâna pe capul meu și îmi netezea părul.
-Bravo, bravo! Hai acum o linguriță pentru tata. Uite vine avioooooonuuu!
Și-a depăratat mâna și o legăna în stânga și în dreapta.
Am mâncat repede de parcă i-aș fi furat lingura.
-Ah, mi-ai furat mâncarea!
Am început a râde zgomotos dând din palme.
David se uita la mine ca un cățeluș supărat.
-Dar pentru mine nu ai mâncaaat!
Am luat lingura singură și am dus-o la gură.
Otilia se uita la noi și râdea.Era la ușă cu mâinele încrucișate. Cu capul lipit de perete și cu un picior peste altul. Nu știam de când era acolo.
-Voi doi sunteți nebuni!
  David dorea să devină arhitect. Era o idee bună pentru că făcea machete unice. Dintâi le desena apoi le reproducea. Avea idei geniale. El era ceea ce se numea unicitate.
Sloganul lui era: O clădire e ca o femeie.
– Fațada trebuie să fie frumoasă, interiorul perfect. Trebuie să aibă unele secrete. Să găsești câte ceva  nou de fiecare dată când ești cu ea. De asemena când întri în ea să găsești plăcere.
 Mă uitam la el de la masă. Desena foarte repede și cu fruntea încrețită. Câteodată punea creionul la colțul gurii și întindea desenul la depărtare ca să-l admire.
-Dav!
 Continua să deseneze.
-Daviiiiiid!
 A tresărit de parcă îl trezisem din somn.
-Da?
-Vreau să-ți arăt ceva.
A ridicat o sprânceană.
-Arată.
M-am ridicat de pe scaun și m-am dus la garderobă. David mă urmărea cu privirea. Am luat o bandană și m-am așezat lângă el.
-Ar trebui să pui asta la ochi.
Era mirat.
-Ooook.
Am împăturit-o și l-am legat la ochi. Apoi l-am luat de mână și l-am condus prin casă la ieșire. Când am ajuns în mijlocul curții din fața casei l-am oprit.
-Stai aici, nu te așeza. Acuș vin.
Apoi după o pauză.
-Nu te uita!
Am stat puțin în liniște să văd dacă va trage cu ochiul. Apoi m-am dus.
-Poți să te apleci puțin. Nu te ajung.
Nu știu la ce se aștepta dar a zâmbit.
Am ridicat căldarea cu apă rece și i-am turnat-o pe cap. Din păr apa a curs peste maiou apoi peste pantaloni schimbând  culoarea lor.
-Oaaaaa!
Și-a scos bandana și s-a uitat la mine cu ochii mari.
-Am să te omoooor!
Am început a fugi și el după mine. Am alergat mult și bine și nu m-a prins. Râdeam tare de ideea mea genială. Alergam cu picioarele goale simțând moliciunea ierbii.
Brusc a început a ploua.  Cum eram și eu  udă s-a  oprit mândru.
-Am spus eu că ploaia face bine!
–––––––––––––––––––––––––-
  Simțeam ceva pufos la nas. Am dat cu mâna. Din nou acel pufos era pe fața mea. De la început flutura încet apoi tot mai repede. Am deschis ochii și l-am văzut pe David aplecat deasupra mea cu o pană.
-Bună dimineața Rain.
-Băăăi, lasă-mă.
Și m-am întors cu spatele.
Și-a pus mâna la ceafa mea și mă strângea.
-Raaaain. Scoală-te.
-Îîîn.
-Ai spus că vrei să vezi răsăritul.
-Care răsărit? Știi cât e ora?
-Mda! 5!
M-am întors cu fața la el.. Mă privea cu o frântură de duioșie. Aștepta răspunsul meu. Am oftat.
-Cum mă chinui tu pe mine!
-Fac ce-ți place.
După ce m-am îmbrăcat am ieșit în hol acolo unde mă aștepta David. Cum m-a văzut a început a râde.
-Ce-i?!
-Ai ciorapi diferiți!
M-am uitat jos și am văzut că întradevăr eram  în ciorapi diferiți. Unul alb și altul bej.
-Dă-i dracului de ciorapi!
 Mi-am încălțat ghetele și am ieșit afară.
-Unde mergem?
-Am studiat împrejurimile noaptea asta și am găsit un loc perfect, dar e o surpriză.
-Nu ai dormit noaptea asta?
S-a prefăcut că nu m-a auzit și și-a continuat drumul.
M-a condus pe un deal de acolo de unde se vedea tot satul. Spre surprinderea mea acolo deja era o pătură și un coș. Un coș cu mâncare.
-Mi-am gândit că ți-ar fi foame.
-Nu vreau să mănânc.
Mi-am adus aminte că lăsasem aparatul de fotografiat acasă. Ghicindu-mi gândurile David l-a scos din coș
întinzându-mi-l. I-am zâmbit fericită.
Am stat acolo mult. Am vorbit pe teme diferite uitând de timp. Tot ce ne preocupa era să ne simțit bine. Și  așa era.
-Și de ce nu ești cu fata aia?
A luat un măr și mi l-a întins.
L-am dat într-o parte cu mâna.
-Vrei să-l curăț?
-Dav!
A oftat:
-Pentru că e proastă!
-În ce sens proastă?
-Nu știe ce vrea!
Am întors privirea. Nu credeam că trebuia să-l mai întreb ceva. Nu avea să-mi spună nici dacă avea să-l rog.
-Frumos răsărit.
 Era un soare care împărtășea căldură. Liniște. Îți punea miere pe suflet.Ți-l ungea cu dragoste și te făcea să uiți de tot. De tot răul pe care l-ai avut.
-Foarte frumos! a spus uitându-se la mine.
––––––––––––––––––––––––––––
 E dificil să alegi ceva frumos pentru tine. Să îți placă și ție și în același timp și celorlați.  Să nu pară vulgar sau extrem de modest. Învechit sau șic.
 Stăteam și mă uitam în oglindă de vreo douăzeci de minute și nu știam dacă am făcut o alegere bună.
 Purtam o rochie neagră mulată. Bretele groase și spatele gol.  M-am așezat pe pat gândidu-mă că poate ar trebui să mă schimb.  Să-mi las părul coadă sau larg pe spate?
  – Rain! Moare lumea aici!
Era David de după ușă. Mi-am dat seama că stăteam acolo de prea  mult timp. Am lăsat totul baltă și am ieșit.
-Sunt gata!
-Ăăă. Tu..Eu..Ești…Ce picioare!
-Hai lasă-mă!
Și am mers înaintea lui.
M-a ajuns din urmă și m-a apucat de braț.
-Nu știu să fac complimente. Arăți…De-a dreptul fenomenal.
Apoi după o pauză.
-Ar trebui să intrăm în rol.
-Da.
Era duminică. Petrecerea mult râvnită a mătușii. Pardon. A Otilei.
O banalitate cu mult fast. Multă băutură. Multă mâncare. Multă muzică. Multă lume.
 Am dansat și am vorbit cu multă lume. Nu-i văzusem demult. Toți erau așa de schimbați. Așa de…altfel.
Pe un timp am și uitat că eram cu David. Totuși, el mereu era pe aproape. Își făcuse și prieteni. Așa credeam eu.
 Era pentru prima dată când îl vedeam în smoking. Atât de elegant. Atât de…EL!
 I-am simțit mâna în jurul brațului meu. Era moale și provoca un fior plăcut.
-Poți să vii cu mine?
-Dav, încă nu s-a terminat.
-Vreau să dansez, cu tine.
 M-a apucat de mână și m-a dus la terasă. Acolo unde nimeni nu era. Totuși muzica se auzea. Încet. Dar se auzea.
Mi-a pus mâna mea pe umăr și a lui la spatele meu. Am dansat după un cântec apoi s-a început altul. Mi-am dat seama că îl puse pe Dj să pună aceste cântece. Genial.
 Cântecul era de Maroon 5. She will be loved.
Și-a lipit buzele de urechea mea și cânta încet:
„Beauty queen of only eighteen
She had some trouble with herself,
He was always there to  help her
She always belonged to someone else. „
Știam cântecul de mai înainte dar doar atunci  mi-am dat seama că era despre mine. Despre noi.
Îmi lua mâna și mă învârtea continuând să cânte. Cânta și tot cânta :
„I don’t mind spending everyday
Out on your coner in the pouring rain
Look for the girl with the broken smile
Ask her is she wants to stay awhile”
Doar toate astea erau adevărate! Look for the girl with the broken smile! Permanent era alături când mă simțeam rău sau aveam proastă dispoziție.  Mă ajuta doar cu prezența lui!
 Când s-a terminat cântecul s-a uitat în ochii mei fără ca să spună ceva. Mi-a mângâiat obrazul tot apropiidu-se de mine. Era atât de aproape că-i auzeam respirația mai tare ca muzica care răsuna în casă. Între buzele noastre era loc doar pentru un purice.
M-a lipit de el și se înfrupta din buzele mele. Acum nu se mai auzea nimic decât plescăitul buzelor noastre.
-Ăăăă.. Îmi cer iertare. Dar acolo se taie tortul.
Era Mihai.
Ne-am îndepărtat brusc unul de altul de parcă ne curentase.
-Da, venim.
Am pornit imediat incapabilă să mai spun ceva.
Toți erau fericiți. Se auzeau doar mârâituri de plăcere. Întradevăr. Tortul era bun.
Am mâncat foarte puțin pentru că eram emoționată. Extrem.
 Mă uitam printre oameni și nu-l vedeam pe David.
-Otilia.Îmi permiți?
-Sigur!
M-am ridicat fericită. Ce avea să urmeze? Ce?
M-am îndreptat spre terasă convinsă că încă era acolo. Mergeam repede fără să mă uit prin părți. O mână m-a oprit. Am luat-o de pe mine și mergeam mai departe. Nu mai aveam timp pentru nimic. Totul putea să aștepte. Toată lumea putea să aștepte. Mai era timp.
Când am ajuns acolo i-am văzut spatele plat. Era acolo.Numai că nu singur.
 Salivându-se cu Betty.
–––––––––––––––––––––––––
-Nu vrei să spui nimic?
-Șterge-ți rujul ei de pe buze.
 -Îți mai spun odată. S-a dat la mine! A venit peste mine și..
-Doamne David! Încetează! Nu înseamnă nimic!
-Absolut nimic? Totul?!
-Da, a fost o slăbiciune, probabil doar te-ai excitat de la picioarele mele!
A ieșit din cameră trântind ușa lăsând în urma lui nimic altceva decât un vânt rece.
Am stat puțin pe pat uitându-mă în pod. Nu simțeam nimic. Nu știam ce să cred. Nu eram geloasă, nu eram indiferentă, nu eram calmă și nici enervată.
Stând pe fund îmi vedeam silueta în oglindă. Obosită. Chinuită de minciuni. De prejudecăți. De lume.
M-am ridicat și am început a mă dezbrăca.
După ce m-am chinuit ca să-mi ajung fermoarul rochiei am depus efort să-l deschid. L-am forțat până ce o bucată din el a căzut pe podea tulburând liniștea.  L-am ridicat și l-am pus pe noptieră.
 Am fost nevoită să-mi trag rochia pe cap pentru că altfel nu mă mai puteam dezbrăca. Cu toate astea buclele mele au rămas neatinse.
Am stat cu rochia în mână tot uitându-mă la mine stăruindu-mă să înțeleg ce simt.
În zadar. Eram ca o piatră la fundul mării. Nu aude pe nimeni și nu vorbește.
Mi-am pus pantofii în cutie și rochia în dulap.
Dându-mi seama că încă am rimel pe ochi mi-am prins părul coc și m-am dus la baie.
Nu doream să intru în duș și să -mi curgă tot pe față și să ies de acolo cu ochii negri.
Am luat un disc de demachiat , un demachiant și îmi ștergeam fața cu mișcări circulare. Liniștită de parcă nimic nu s-a întâmplat. Când am ajuns la buze am stat câteva minute apoi am început a șterge nepăsătoare.
Îmi simțeam fața moale și rece.
Când m-am culcat în pat simțeam că nu am să apuc să adorm. Îmi simțeam perna vibrând. Era telefonul meu.
-Ăăă.. știu că o să mă omori dar..
Prin celălalt capăt al telefonului se auzea  vocea lui Milena!
-Doamne! Unde ai dispărut?? Credeam că m-ai uitat!
-Glumești?? Cum să te uit!
-Nu mi-ai dat nici un telefon! Nimic!
-Faza e că am fost foarte ocupată cu școala. Plus că am făcut o gafă și ai mei mi-au pus restricții. Dar , la naiba! Vin acasă!
În acel moment îmi venea să țip dar mă temeam că o să pun toată casa în alertă. Nu puteam să cred. Milena. Acasă. Lângă mine!
Am vorbit cu Milena 3 ore povestindu-i toate întâmplările importante inclusiv și cea de azi.
-Nu ai fost cam prea dură?  Adică nu ai de unde să știi, poate chiar s-a dat la el!
-Nu știu.
Terminând convorbirea cu Milena am revenit din nou în acea stare de amorțire.
Totuși, am adormit.
–––––––––––––––––––––––––––
 Pe drum nu am vorbit deloc. Am ascultat muzică cu capul lipit de fereastră. Din când în când ne atingeam cu genunchii din greșeală și atunci tot nimic nu ne spuneam.  Când am ajuns acasă doar m-a îmbrățișat și m-a întrebat:
-O să ne mai vedem?
Mă privea cu o oarecare temere pe față.
-Poate.
-Bine.
S-a întors și a plecat fără să mai spună ceva.
 Îi vedeam spatele îndepărtându-se. Mă simțeam goală. De parcă pleca și nu mai avea să se întoarcă. Îmi venea să-l strig. Să alerg după el. Să-l prind de mâni și să-i spun să nu plece.
Dar nu. Orgoliul era mai presus ca dorința.
Când am deschis ușa ,mama deja mă aștepta. Îmi zâmbea într-un mod neobișnuit. Am ridicat o sprânceană și am vrut să o întreb ce are când colo apare Milena de după colț.
Am scăpat și geantă și tot ce mai aveam în mână și am fugit să o îmbrățișez.
Mama râdea privindu-ne:
– Ai spus că aștepți să intre în cameră .
Milena cu zâmbetul pînă la urechi:
-Nu am avut răbdare!
Am mâncat după care ne-am dus în cameră la  mine. Mama nu a vrut să meargă lasându-ne pe noi să „împărțim secrete”.
-Și de ce nu a mers și ea?  S-a certat cu Otilia?
-Nu! E așa de când….Nu-i plac petrecerile! A felicitat-o și atât! Otilia o înțelege bine.
 Am petrecut toată ziua cu Milena.  Am făcut din bucătărie o cofetărie!  Numai făceam ceva și îi dădeam mamei să guste.
-Mmmm.. Este bunătatea bunătăților!
-Dar dacă mai serios?
-Este foarte bun.
Apoi ne bucuram de reușita noastră.
Am mai adăugat pe perete o fotografie cu noi, murdărite de făină pe față și cu bandane în cap.
-Ce-ar fi dacă ne-am plimba prin oraș. Mi-e dor de străzile cu miros de fast-food.
-E o idee bună!
Ne plimbam prin parc cu baloane râzând zgomotos și făcându-ne poze cu mutre caraghioase. În timp ce stăteam pe scaun și vorbeam s-a apropiat o fetiță și mi-a dat un buchet mare cu crini.
Era scundă. Cu păr blond prins în două codițe. Avea pielea albă și ochii albaștri. Prea frumoși.
-Sigur e pentru mine?
-Da!
-De la cine?
-Anonim.
Și a fugit în altă direcție.
-Care-i prostu’ care îți dă crini? Vrea să te sufoci la noapte?
–––––––––––––––––––––––––-
M-am trezit cu ceva lipicios și umed pe mine. Mai exact pe față. Am deschis ochii și mi-am pus mâna la față. Era sânge. Din nas.
M-am ridicat brusc dar am fost incapabilă să mă mișc pentru că simțeam o durere îngrozitoare în partea stângă a abdomenului. Am stat puțin așezată cu capul dat pe spate după care m-am ridicat  încet ducându-mă  tot așa cu capul pe spate.
Mă spălam și mă uitam la mine în oglindă.
-Și de când ai asta?
Tresărisem. Milena cu părul ciufulit stătea sprijinită de ușă.
-Nu-i nimic tragic. O hemoragie. Atât.
-Hemoragiile astea pot însemna multe. Și durerea din abdomen.
-Mil, încetează că nu mor.
-Nu încă.
-Ai de gând să mă omori?
A  dat ochii peste cap.
-Să las viața asta dulce pentru câțiva ani de închisoare? Nu, mulțumesc.
-Deci chestia e în viață, doar atât? Să fi trăit rău avea să mă omori?
-Cam așa.
I-am aruncat o pernă în cap. Părul blond care-i stătea drept s-a ridicat în sus electrizându-se.
Am început a râde zgomotos.
-Ce facem azi?
Milena radia.
-Ieșim cu Mihai.
-Naaaah, nu vreau să văd alintăturile voastre. Mi-e greață!
-Ia și un prieten cu el. Hai , va fi vesel.
-Nici nu-l știu pe acel prieten!
-De parcă nu poți să faci cunoștință! Nu fi ridicolă!
Apoi mai adaugă și fața aia de cățeluș.
-Teeee roooog.
Am ridicat privirea sus să nu o văd. M-a lovit cu cotul. În glumă.
-Haaai.
-Ok.
-O să vezi! O să-ți placă! O să-mi mulțumești!
-Îhî..
Întâlnirea mult râvnită de Milena urma să aibă loc în Tucano Coffee. Mirosea a cafea și a cărți. Era o atmosferă gen tumblr.
Nu m-am mirat deloc când am văzut că noi ajunsesem primele. Mihai avea acest viciu de a întârzia. Era lipsit de punctualitate. De organizare. Defapt, nu era treaba mea de-al judeca.
-Nu-l condamna.
Am ridicat mâinile în semn de nevinovăție.
-Nu am spus nimic!
Mihai a venit cu un necunoscut. Nu știam cine e. Cum îl cheamă. Deși mi se părea cunoscut.
Mihai a arătat cu degetul la el.
-Răzvan.
Necunoscutul a zâmbit.
-Fetele îmi spun Răzvi.
Simțeam că stomacul mi se întoarce pe dos. Răzvi. Beah.
– Urât nume. Mai bine ți s-ar spune Răzvan. Răzvi aduce a copil.
S-a mirat de observația mea. De îndrăzneală mai concret.
-Sunt de-acord.
Pe mine m-au prezentat ca fiind Rain, porecla asta deja devenea numele meu. Numele pus de David
Mă uitam la el și nu înțelegeam pe unde îl mai văzusem. Mă uitam cu atenție la fiecare lucru în parte.
Bucle! Da! Era  el! Era cel care care mi-a făcut călătoria din microbuz mai plăcută! Era el!
Apoi i-am văzut maioul. Alb. I’m no stresed.
Când a văzut că mă holbez la maioul lui mi-a zâmbit.
Mihai brusc prinsese glas:
-Deci, Rain, ce mai face David, ce mai faceți voi?
-Suntem prieteni.
-Nu aș spune.
Milena era enervată.
-Închide gura!
După  două ore în Tucano ne-am plimbat prin parc. Mihai cu Milena…Ciudat. M and M.
Deci, Mihai cu Milena mergeau înainte salivându-se la fiecare cotitură și eu cu Răzvan în urma lor.
-Ți-au plăcut crinii?
Am căscat gura.
-Tu erai??
Mândru a răspuns :
-Da!
-Să afle Milena te-ar dojeni o viață.
Mândria i-a dispărut.
-De ce?
-Nu suport crinii. Nu îmi place mirosul.
-Dar desenul?
-Tot tu?
-Îhî.
-Desenul e reușit. Doar că…de ce de fiecare dată copii? Nu puteai să vii singur?
-Mă iubesc copii.
Răzvan m-a condus până acasă. Am mers singuri pentru că Mihai și Milena doreau să mai rămână.
Oprindu-ne la ușă el m-a apucat de mână și m-a întors pentru a mai spune ceva.
-Deci, ne mai vedem?
-Fără crini.
Părea foarte fericit.
-Fără crini!
–––––––––––––––––––––––
 -Spaghetele trebuie mâncate atent. Așa cum îmbrățisezi o fată. O cuprinzi ușor…
Învârte furculița în spaghete și o pune în gură.
– Ea îți oferă gust bun. O cuprinzi fără voie..
Ia spaghete în furculiță trăgându-le în el așa încât capetele îl murdăreau pe obraz de sos.
-Ea te plesnește.
Am râs tare uitând că nu eram singuri. Pe Răzvan asta nu-l deranja. Din contra. Îi placea.
Am luat un șervețel stergându-l pe față fără ca să mă opresc din râs.
-Aaaaa, ce mămică bună am.
-Încetează. Nu pot să  nu râd.
– Ba nu! Îmi plac oamenii fericiți. Îi vezi pe ăia din spatele nostru?
M-am uitat cu coada ochiului pentru ca nu e frumos să te holbezi în plină masă.
-Da!
-Băiatul ăla a uitat că trebuie să facă o fată fericită. Ori nu poate să facă asta. Tu râde! Râde și arată lor că noi suntem fericiți. Fă-mă  fericit pe mine.
Muzica cânta tare facând atmosfera și mai plăcută.
-Hai să dansăm.
-Dar nimeni nu dansează aici!
M-a uitat cu ochii mari prin încăpere. Nimic altceva decât spațiu gol și miros de vin.
-Crezi că asta mă oprește să nu dansez cu tine?
S-a ridicat de pe scaun venind în fața mea.
-Am onoarea de a invita așa o ființă minunată la dans?
-Da!
M-a luat de mână și am început a dansa. Toți se uitau la noi. Nu știam ce era. Nu știam dacă era admirație. Dacă era dispreț. Nu aveam idee.
-Știi că miroși a vanelie?
-O să știu.
Dansa și se juca cu degetele mele uitându-se în ochii mei încontinuu.
Când am terminat de dansat toți ne-au aplaudat.
O femeie în rochie roșie și simplă dar care arăta scump s-a apropiat de noi și a exclamat emoționată:
-Dumnezeule! Mă uitam la voi și îmi era frică să respir să nu stric momentul! Sunteți bravo!
Apoi s-a uitat la el:
-Atâta iubire ai în ochii tăi. Vă admir!
După ce femeia s-a depărtat m-a apucat de mână.
-Dacă avea să dansez cu altcineva lumea avea să mă creadă nebun.
-Și acum?
-Lumea crede că te iubesc. Și e adevărat..
––––––––––––––––––––––––––-
 Era ora șase. Spălam vesela și simțeam cum tractoare merg în capul meu.  Dând drumul la apă simțeam cum durerea coboară din cap în burtă ca un ascensor.  Simțeam dureri în  umeri. Am dat capul pe spate dând din mâini  pentru a mă dezmorți. Dând capul jos am observat că Răzvan se uita la mine prin fereastră dând din mână. I-am răspuns cu mâna plină de spumă. A arătat la mine apoi la nasul lui. Uitându-mă în oglindă am văzut că eram cu nasul de spumă. Am ridicat din umeri râzând.  Am început să râdă și el. A ridicat o pungă din hârtie maro pe care scria Granier. A fluturat-o închizând ochii. Apoi a pus mâna la burtă netezând-o.  A ridicat degetul mare în sus așteptând răspunsul meu. Am dat din cap a aprobare.
 Granier era o filială de patiserie de pe bulevardul Moscova.  Acolo permanent găseam copturi calde și bune.
Acestor copturi nu le poți da un refuz.
 Răzvan a ridicat ambele sprâncene de două ori chemându-mă cu degetul.
Am luat o foaie și am scris : Mai am de spălat veselă. I-am arătat și el a dat din cap a înțelegere.
 Când am ieșit din casă nu am mai văzut pe nimeni. M-am uitat în stânga. În dreapta. Nimeni.
 Făcând un pas înainte am simțit două mâini în jurul taliei mele. Am dat capul pe o parte și Răzvan m-a sărutat pe obraz.
Am stat pe un scaun din fața casei și am mâncat. Din gogoși curgea ciocolată și mă murdăream pe colțurile gurii. Răzvan mă ștergea cu șervețelul râzând.
 -Azi vreau să-ți arăt ceva?
-Cee?
-E o surpriză. Hai, trebuie să mergem.
 Am mers mult încât am uitat că ne ducem undeva. Nu luam în seamă cotiturile, străzile prin care treceam.  M-am trezit când am ajuns în fața unei clădiri. Școala auxiliară- orfelinat nr.5 .
-Ești sigur că trebuie să mergem aici?
-Da!
 Am intrat în încăpere acolo unde ne-a întâmpinat o doamnă. S-au îmbrățișat și au început a vorbi. Părea familiar.
-Rain, ea e doamna Viorica, directorul acestui….orfelinat.
Simțeam că ultimul cuvânt ca o povară pentru el.
 Am întins mâna zâmbind.
-Încântată de cunoștință.
-Copii deja vă așteaptă.
Răzvan s-a apropiat de mine șoptindu-mi.
-I-am promis copiilor că am să vin cu tine.
Am intrat într-o cameră cu pereți galbeni și ferestre mari acolo unde erau mulți copii. Două fetițe au fugit și l-au îmbrățișat pe Răzvan.
-Rain, ele sunt Amelia și Victoria.
M-am aplecat pentru că nu doream să arăt superioritate.
Fetele erau gemene. Aveau păr blond și creț iar ochii incredibil de albaștri.  Nu am reușit să spun ceva că cele două m-au îmbrățișat.
 Prezența într-un orfelinat era chinuitoare. Făceam eforturi să nu plâng și ceea ce mă mira e că acești copii în ciuda soartei lor zâmbeau și erau fericiți. Cel mai mult s-a atașat de mine Luca. Un băiețel brunet de vreo cinci ani, poate. Am desenat împreună și am  confecționat  flori. De câteva ori am surprins privirea lui Răzvan asupra mea.
 Când am ieșit din orfelinat l-am întrebat de ce el vizitează orfelinate pentru că nu știam nici un băiat să facă asta și doream să aflu motivul.
-Pentru că am crescut și eu în unul.
Am ajuns acasă și am plâns.
–––––––––––––––––––––––––––-
 Aveam deja două săptămâni de când eram împreună cu Răzvan. Din cauza asta  Milena mă dojenea că nu petreceam destul timp cu ea. Mă șantaja că va pleca mai devreme în Italia. Ca să o satisfac i-am promis că voi petrece o zi întreagă cu ea. Doar cu ea.
 Milena e un tip de persoană care nu ia în seamă că are haine multe. Ea oricând vrea să-și cumpere haine.
A hotărât să mergem în acea zi la cumpărături iar pentru mine asta era o tortură pentru că ea era foarte nehotărâtă. Nu putea să aleagă ceva chiar dacă ceilalți îi dau multe argumente.
 Nu am putut să o conving să facem altceva pentru că îmi aducea aminte de timpul puțin petrecut împreună și iar mă șantaja.
 Primele ore au decurs normal. S-a uitat prin tot magazinul spunându-mi care haine sunt frumoase și care mai puțin. Iar apoi s-a început tortura.
-Rochia albastră e mai frumoasă decât asta roșie. Sau nu? Dar dacă nu voi lua blugii ăștia dar ceilalți?Care maiou? Negru? Sau gri?
-Mil, nu vreau să stau toată ziua aici. Ai milă de mine!
-Doar spune-mi! Negru sau gri?
-Negru.
A dat capul pe o parte ridicând vocea.
-De ce nu gri?
-Pentru că îmi plac maiourile negre mai mult decât cele gri.
-Dar nu  și mie.
S-a uitat vreo cinci minute la ambele maiouri apoi pune înapoi pe masă maioul gri.
-Da , negru e bun.
Face doi pași și se întoarce.
-Sau poate totuși gri.
-Am să te omor și am să te îmbrac în amândouă!
-E o idee bună!
-Aaa, deci pot să aduc lopata?
-Nu! Am să le iau pe amândouă!
-Asta ți-am spus jumătate de oră mai înainte!
-Da?
 După ce Milena m-a târât prin tot magazinul de vreo 50 de ori, apoi prin altele a cîte zece ori  am hotărât să mâncăm ceva.
-Ce foame îmi e!
-E și normal, după atâtea drumuri prin magazine.
-Tu de ce nu mănânci nimic?
-Nu mi-e foame.
-În ultimul timp mănânci foarte puțin și ai slăbit.
M-a apucat de bărbie și îmi întorcea fața de pe o parte pe alta.
 Am dat capul înapoi că nu-mi plăcea cum mă studia. S-a trântit înapoi pe scaun bosumflată. A studiat încăperea după care s-a întors brusc la mine.
-Apropo, ai mai vorbit cu David?
Atunci mi-am dat seama că nu vorbisem cu David deloc de la petrecerea Otiliei. Îl și uitasem iar această întrebare a Milenei căzuse peste mine ca un duș rece.
 Când am ajuns acasă m-am trântit pe pat , am luat telefonul în mână și l-am sunat pe David. Pentru că nu răspundea i-am scris un mesaj. Am așteptat un minut, două, trei, jumătate de oră. Am mai sunat. În zadar. David nu dădea semn de viață.
–––––––––––––––––––––––––––
 L-am tot rugat pe Răzvan să-mi arate locul lui de lucru. Atât de mult încât într-un final a cedat. Locul de muncă a pictorului meu era la el în subsol. Era o cameră mare având toți pereții desenați. Pe unul era o păpădie dusă de vânt. O păpădie neagră pe un fundal gri. Alt perete era decorat cu o fată cu părul ondulat. Stătea cu spatele. Spatele gol.
-Asta ești tu.
-Când ai făcut-o?
-Atunci când te-am văzut în microbuz.
Am venit mai aproape urmărind liniile cu degetul.
-Și înainte ce era?
-Nu era nimic, am lăsat peretele gol ca să desenez ceva care doar uitându-mă să îmi aducă plăcere.
M-am întors să văd și ceilalți  pereți.
Unul era negru și avea scris pe el cu litere albe expresive : Live your life. Celălalt era colorat. Probabil doar a aruncat cu vopsea haotic.
Toată mobila era din lemn. Lemn care părea vechi, putred. Îmi plăcea.
 Pe masă erau toate materialele lui. Înșirate într-un stil anume.  Era o dezordine cu gust. Multe desene în creion.
Într-un colț era șevaletul.
-Hai să desenăm ceva.
-Ce?
-Ce vrei tu?
-Nu știu.
M-a condus pîna la șevalet.  A luat pensula, mi-a pus-o în mână punându-și-o pe a lui pe a mea. Am început a desena fără să știu ce. Nu desenam ci dansam cu degetele.
Mă ținea atât de strâns încât credeam că o să-mi cadă degetele. Curând am început a înțelege. A scris : To be with  Rain is a privilege.
Tot jocul ăsta cu desenatul s-a transformat într-o bătaie cu vopsea. Pe fața lui acum era mânâile mele roșii. Maioul îi era murdar de vopsea albastră. Pentru că mi-a turnat apă în cap l-am început a bate cum puteam eu. Îi dădeam pumni iar el se ferea râzând. Odată l-am nimerit în burtă iar el a exclamat:
-Mamă ce reaaa ești!
Asta nu  m-a oprit și îi trăgeam mai departe palme. În glumă, evident. De-altfel nici nu îl durea.
Brusc m-a apucat de mâini. M-a tras lângă el și a început a mă săruta cu poftă.
Nici Dumnezeu nu știa cât de fericită eram.
––––––––––––––––––––––––––––
 -Așteaptă-mă!
Pentru că eu puteam mai bine merge pe role decât Răzvan o luam înainte forțându-l să se stăruie să mă ajungă.
-Încearcă să mă ajungi!
-Jur că dacă ajung la tine am să te bat cum nu ai mai fost bătută vreodată de cineva.
-Să te văd!
Și am luat-o înainte cu mai multă viteză. Simțem cum părul îmi rămâne în urmă din cauza vântului puternic. Vedeam copaci care fugeau pe lângă mine. Câini cu stăpâni fericiți alergând pentru a se distra. Magazine. Multe magazine. Dulciuri. Haine. Materiale pentru construcție. Carne. Dulciuri . Haine și iar haine.
 Mă uitam la vitrini și pe lângă manechine eram și eu fugind de parcă am furat ceva iar în urma mea Răzvan se chinuia să mă ajungă. Din când în când ridica mâna în sus de parcă dorea să spună ceva iar apoi o lăsa în jos renunțând. Nu putea să se predea.
Mașini. Multe mașini. Unele luxoase care îți făceau gura apă pentru că și tu doreai ca fundul tău să se distreze în așa mașină. Altele erau medii. Care toți puteau să-și permită . Ei bine nu toți dar majoritatea. În așa mașini puteai să stai și să visezi la alea  luxoase.
Erau și mașini care doar miroseau a combustibil.  La alea nu am căscat gura.
Am întors capul să văd unde era Răzvan. Mânca aerul și îmi arăta cu degetul arătător. Am râs după care am întors capul. Vântul mi-a dat tot părul în față.. Până ce l-am luat de pe față am dat cu capul de cineva.Mi-am pus mână la cap gemând de durere. Ridicând privirea l-am văzut.
 Era David. Avea fața îngrozitor de slabă. Părul ciufulit iar ochii roșii..Aproape înlăcrimați.
-Ou! Încet..
-Eu sunt Răzvan!
Răzvan abia că a scos aceste cuvinte din pieptul lui pentru că nu avea aer. Eu tăceam și mă uitam la David.
-David.
A intins mâna și atunci am văzut că avea tăieturi. Își tăiase venele!
Răzvan și-a pus mâna pe talia mea iar eu l-am respins. Nu observase asta.
-Deci, ce faci?
-Am ieșit să fac niște cumpărături.
Avea vocea răgușită. Tremurândă.
-Bine , atunci nu te deranjăm.
M-a luat de mână și m-a târât. M-am uitat în urmă ca să-i surprind vreo privire dar David el  continua să meargă cu spatele.
Când am ajuns acasă m-am trântit pe pat și am luat telefonul.
„Dav..”
Am așteptat puțin. Nici un mesaj de la el. Mă rugam să răspundă. Doar să răspundă.
 Peste cinci minute am simțit  telefonul vibrând iar ecranul acestuia luminându-se.
„Ești fericită?”
„Da, cred.”
Am mai așteptat o bucată de veac. Credeam că  nu va mai scrie nimic.
„Atunci noapte bună”
„Noapte bună.”
 A finalizat atunci când degetele mai cereau să fie puse în fucțiune.
––––––––––––––––––––––––––-
 Trezindu-mă dimineața am zis că trebuie să schimb ceva. L-am sunat pe Răzvan și i-am spus că aveam de gând să ies cu David.
-Crezi că am să-ți dau  voie?
-Nu ți-am cerut voie, doar te-am avertizat să nu creezi scene.
-Deci părerea mea nu contează?
-Răzvaaaan, e prietenul meu. Aș spune că cel mai bun. Pe lângă Milena. Nu pot renunța la prieteni pentru tine!
-Așa deci?
-Da!
Și a închis telefonul. Era pentru prima dată când mă certasem cu Răzvan. Totuși, această ceartă nu îmi schimbase planurile.
 Am luat telefonul în mână fără ca să formez numărul. Mă uitam la ecran rugându-mă să răspundă.
Am format numărul așteptând.  Când am auzit primul bip mi s-a tăiat respirația. A urmat altul, apoi încă două.
-Alo?
Am inspirat ușurată.
Am tăcut ascultându-i respirația. Eu nu spuneam nimic. Și el tot tăcea.
După o bucată de timp am început a vorbi.
I-am spus ce aveam de gând să fac, i-am explicat toate. Rămânea doar să aștept răspunsul.
A tăcut preț de câteva clipe.
-Da. Dar numai seara. Nu vreau să mă vadă lumea așa.
Am căzut de acord.
Toată ziua am stat în pat citind. Nuntă în cer. Eliade.
„Camaraderia dintre un bărbat și o femeie este posibilă dacă amândoi sunt foarte intelegenți sau dacă amândoi iubesc”.
M-am pus pe gânduri. Eu de ce prieteneam cu David? Nu eram foarte inteligentă dar nici nu iubeam.
 Pe Răzvan nu l-am mai sunat. Eu eram prea orgolioasă și el a procedat ca un mitocan. De ce trebuia să-mi pună restricții?
David a venit acasă ca să mă ia pentru că era seara.
-Unde mergem?
-Unde vrei?
Nu am mers într-un loc anume. Doar mergeam acolo unde ne duceau ochii. Fără să ne gândim unde am putea ajunge.
Mă uitam la mâinele lui. Avea o tăietură nouă. Proaspătă.
Enervată i-am apucat mâna arătându-i.
-De ce faci asta?
-Ție doar nu-ți pasă.
-Greșești.
A oftat.
-O fac pentru că simt nevoia. Nu mă doare dacă vrei să știi.
-Nu are cum.
-Ba da! Nimic nu se compară cu ceea ce simt eu pe lângă tăieturile astea.
-Atunci de ce faci asta dacă nu te doare?
-Nu vreau să vorbesc de asta!
-De ce? Credeam că ai încredere.
-Înțelegi că nu vreau!
-Spune-mi!
A dat cu pumnul într-o cutie poștală. A strâns pumnii . Am încordat maxilarul după care  a urlat atât de tare că îmi părea că va auzi tot cartierul care era mare.
-PENTRU CĂ TE IUBESC FI-AR SĂ FIE!!!!
Apoi a plecat fără ca să mai spună ceva.
Am rămas un timp singură. Înlemnită în mijlocul străzii. Respiram cu gura întredeschisă chinuindu-mă să ajung la realitate. Era atât de liniște că putea să auzi vocile morților. Vântul îmi bătea în ceafă făcându-mi pielea găină.
 Eram doar eu. Singură . Curpinsă de gândurile mele.
–––––––––––––––––––––––––––-
 A doua zi îmi pierise pofta de orice.  Îmi pierise pofta de mâncare. Îmi pierise pofta  de citit. De ieșit pe afară. De dormit.  Doar stăteam pe pat și mă uitam în pod. Doream să-mi șterg toate amintirile pentru a trăi mai departe. Doream să nu știu nimic. Așa cum era înainte. Și toți erau fericiți.
 Îmi doream să vină cineva și să vorbească cu mine. Un necunoscut. Avea să mă întrebe cine sunt și eu tot.
 – Și de ce ești singură?
 Avea să mă întrebe și eu cu ezitări o să-i relatez toată povestea mea lipsită de logică.
 Avea să-mi spună că toate se vor rezolva și avea să mă îmbrățișeze și eu aveam să-i ud maioul.
  Plănuisem o convorbire întreagă dar nimeni nu era acolo ca să se îndeplinească.
 Tot continuând să nu fac nimic am auzit ușa de la intrare deschizându-se apoi vocea mamei și tăcere.
-Pot să intru? Am nevoie să vorbesc cu ea.
Am auzit aceste cuvinte care păreau că vin din altă lume. Cât despre voce, îmi era cunoscută.
 Voce.
 Nu era o fată.
Era  voce de băiat. O voce răgușită. Tremurândă dar totuși cunoscută.
David.
M-am ridicat brusc din pat ingorând amețelile care mă făceau să vomit. Nu eram sigură dar altcineva nu putea fi.
 Am așteptat în tăcere dar nimic nu se auzea. Ce se întâmpla acolo jos? Nu știam și  nici nu doream să cobor pentru că aș fi putut auzi ceva ce nu ar trebui. Și așa știam prea multe.
Am așteptat zece minute dar nimeni încă nu venise la mine. Atunci am luat o carte și am început a citi. Trecuse jumătate de oră și încă era tăcere.
Când am uitat definitiv că era cineva jos și mă cufundasem complect în carte am auzit pași grăbiți care treptat se auzeau tot mai tare. Am încercat să mă concetrez la carte. Brusc s-a deschis ușa și David a venit ca un fulger spre patul meu punându-și mâinile pe marginea lui. S-a uitat la mine, a râs apoi a arătat cu degetul la mine.
-Să știi că nu-mi pasă ce simți! Tu ești vinovată! Tu ești vinovată că m-am îndrăgostit de tine! Tu ești vinovată că am început să te iubesc! Tu ești vinovată că mă simt așa! Că îmi vine să mor că știu că umbli cu lepădătura aia! Tu ești!
 A tăcut și am început a umbla prin cameră ca un nebun. Eu țineam cartea la piept și mă uitam la el îngrozită. Nu era potrivit să spun ceva.
-Nu! Nu am să te despart de ipocritul cu două fețe! Pentru că ..da..e alegerea ta dar nici pe mine nu trebuie să mă calci în picioare!
 S-a întors cu spatele la mine punându-și mâinele pe dulap. S-a întors când eu mă așteptam cel mai puțin.
-Erai prietena mea, nu? De ce să nu fii mai departe?
Gura mea era paralizată.
-Nu-ți cer mult. Doar prezența ta. Să ieși cu mine și să bem aiuritul ălă de ceai care-ți place. Să ne desenăm unul pe altul și să râdem ca nebunii. Să mergem pe bicicletă și să râzi atunci când cad jos. Să te murdăresc de înghețată și tu la fel. Să te ciufulesc și tu să te enervezi și să scoți toți balaurii din tine.
A tăcut  ca să respire. Respira atât de repede de parcă alergase vreo zece km fără oprire. Apoi a venit lângă mine și mi-a luat mâna uitându-se în ochii mei. Avea atâta durere în ei încât îmi venea să plâng.
-Oare cer mult?
Am șoptit pentru că îmi era frică să vorbesc mai tare.
-Nu.
-Mulțumesc.
A ieșit fără ca să mai spună ceva.
Odată ce a închis ușa telefonul meu a început a suna. Mă uitam la ușă ignorând telefonul. Încă nu înțelesem ce era asta. Eram mai mult mirată decât speriată. Nu îmi era frică de el pentru că știam că nu mi-ar face nimic rău nici dacă cineva l-ar amenința că el o să moară.
 Trezindu-mă în realitate a luat telefonul și l-am pus la ureche.
Era Răzvan. Și-a început discursul pentru a-mi cere iertare. Cât mă irita vocea lui.  I-am spus că o să continui să ies cu David. Nu-i păsa. Vorbea încontinuu. Nu-l auzeam. Mă gândeam la ceea ce ar trebui să fac sau dacă ar mai trebui să fac ceva. Răzvan, care nu observase că nu eram ca de obicei continua să vorbească.
––––––––––––––––––––––––-
 Cum David nu mă mai sunase am acceptat să ies cu Răzvan. Îmbrăcându-mă gândurile îmi pluteau în altă parte. Mă gândeam la evenimentul din seara trecută. Cum avea David să se comporte? Avea să se schimbe ceva?
 Când am deschis ușa de la intrare ca să ies l-am văzut pe David stând în ușă zâmbind. Era atât de înalt că aproape acoperea toată ușa.
-Bună ziua!
-Bună, Dav, aveam de gând să ies cu Răzvan.
-Perfeeect, merg și eu! Mama ta o să-mi dea voie.
Nu puteam să îi spun nu. După cum spusese el, eram vinovată.
-Nu am să vă încurc!
-Bine, mergi.
Mergând în microbuz și uitându-mă la David am observat că orice neliniște îi dispăruse. Glumea și râdea de parcă nimic nu fusese. Și pentru asta îi mulțumesc.  Aveam obiceiul să  nu ascult oamenii ci să mă uit la ei zâmbind și gândindu-mă la problemele mele. Una din diferențele dintre David și Răzvan este că atunci când se plănuia o întâlnire Răzvan nu mă întreba dacă vreau, el decidea și de multe ori când eu îl chemam el nu avea timp. Nu venea să mă ia. Doar în prima zi.
David era altfel. David permanent era undeva prin preajmă. Era gata să facă orice și accepta totul.
David nu critica. Răzvan -da. Și o făcea des.
 Prima am coborât eu. Răzvan radia. Când l-a văzut și pe David puțin s-a înfuriat.
-Hey frate!
Era ciudat. Știam că David îl urăște. Cu toate astea se comporta frumos.
Răzvan i-a răspuns cu jumătate de gură.
-Bună.
-Hai să mâncăm!
Și a pornit-o înainte dând din cap fericit.
Răzvan s-a apropiat de mine.
-Ce caută ăsta aici?
-I-am promis. Nu face nimic rău. Calmează-te.
M-a pupat pe frunte.
-Bine.
Până ce am intrat David deja găsise o masă liberă și aștepta să i se aducă mâncarea.
Răzvan s-a așezat lângă mine și a început a comanda diferite pentru mine. David brusc a exclamat:
-Rain! Ție doar nu-ți place înghețata de ciocolată!
Răzvan a tușit plin de nervi și i-a răspuns lui David.
-Atunci o să mănânce de căpșune.
Mai mult am vorbit cu David decât cu Răzvan. El câteodată se băga în fața mea și îmi punea tot felul de întrebări ciudate. Când s-a apropiat ca să mă sărute David a țipat:
-Băi fraților uitați-vă ce păsărică neobișnuită se află pe stâlpul ăla!
Răzvan a tușit și a început a se scărpina la ceafă. Eu…eu doar râdeam.
-Deci e incredibil! Nu am văzut în viața mea așa pasăre. Nici nu știu cum îi spune.
Și pus mâna la bărbie și se uita la ea îngândurat.
-Înteresant cum cântă.
Răzvan a buhnit:
-Te comporți ca un tâmpit!
-Pentru că sunt.
-Și de ce nu te schimbi?!
-Răzvan..
-Rain nu te băga.
David nu era influențat de psihozele lui Răzvan și răspundea calm:
-De ce să mă schimb dacă anume în așa fel o fac să râdă?
-Poți măcar să nu te bagi?
David l-a strâmbat dând din cap. Eu muream de râs.
-Ți se pare amuzant?
-Răzvan, de ce să nu te calmezi și să râzi și tu? Nu ți-a făcut nimic rău. Cum a spus și el : e tâmpit.
David a râs și el.
-Gata, nu mă bag, am să mănânc felia asta delicioasă de pizza. Apropo Rain, văd că Răzvan a avut grijă doar de desert, vrei eu să mă ocup de restul?
Răzvan a bătut cu pumnul în masă.
David a ridicat mâinile în sus a nevinovăție.
-Gata, gata, tac.
-Nu mi-e foame.
Răzvan s-a așezat în așa fel încât să îl văd doar pe el și a început a se juca cu părul meu.  Dorea să mă facă să uit de David. Nu puteam face asta pentru că David își trăgea zgomotos sucul prin pai.
-Iaca așa. Mi s-a terminat sucul!
Am râs de observația lui iar pe Răzvan îl enerva că pe mine nu mă deranja asta.
-Eu..ăăă..trebuie să plec.
David a ridicat buzele în sus.
-Aaah, ce rău îmi pare. Dar ne mai vedem!
Răzvan s-a uitat la el cu dispreț.
-Sigur.
S-a aplecat și m-a pupat pe frunte.
-Iartă-mă.
-E ok.
După ce Răzvan a plecat David a inspirat ușurat.
-Ce bine. A plecat tăticul. Acum hai să ne facem de cap!
-De ce ai făcut asta?
-Nu râde. Ți-am spus că sunt tâmpit. Nu doream să plece. Serios , acum hai să ne distrăm.
-Cum?
A râs.
-Să țipăăm ca niște fete în parcul de distracții!
Am râs de ideea lui dar totuși am acceptat. Cât de bine nu ar fi cu Răzvan tot David știe ce vreau.
–––––––––––––––––––––––––––
 Ziua următoare după jogging am găsit-o pe mama în bucătărie. Citea.
M-am așezat lângă ea și am privit-o un timp.
-Vrei ceva?
-Ce ai vorbit în ziua aia cu Dav?
-Nu cred că ar trebui să știi.
-Aaaa…deci aveți secrete?
Am râs amândouă.
-I-am promis. Iar eu promisiunile nu le încalc.
-Ok.
Când am ajuns la ușă am auzit-o șoptind:
-Te iubește..
Am privit înapoi apoi am urcat în  camera mea.  Deschizând ușa l-am văzut pe David trântit pe patul meu cu o carte.
-Bună ziua , maiestate!
-Nu te supăra  dar azi nu ies cu tine.
-Aaaaa, s-a supărat prințesa?
-Adică?
-Răzvan, e la fel de alintat ca o prințesă.
Am râs.
-Pentru o fată serioasă de 17 ani ar fi perfect alt tip de om. Așa ca mine!
-Ieși, trebuie să mă schimb.
-Vezi ia-ți și tu ceva mai urât pe acolo. Poate se mai răzgândește.
Și a început a râde.
-Ieeeși!
-Am să vorbesc cu mama ta. E o femeie așa drăguță. Ne înțelegem de minune!
-Încă ești aici?
După ce am ieșit am scos maioul de pe mine. Nu am reușit să fac altceva că David deja deschise ușa. A pornit să spună ceva dar când m-a văzut așa a șuierat. Enervată i-am aruncat pieptenele în frunte. El chicotind a ieșit.
Era previzibil ca Răzvan să mă bată la cap că l-am adus pe David. Nu știu cel enerva mai tare. David sau faptul că eu l-am adus pe David.
 Nu știu de ce dar enervarea lui mă calma. Nu doream să țip să îmi irosesc energia pentru a-i explica lui. A continuat să țipe și să gesticuleze așa încât și trecătorii se mirau de liniștea mea.
-Răzvan, ai spus tot ce ai vrut, te-am ascultat fără să-ți spun ceva. Acum ascultă-mă pe mine. Eu ți-am spus că nu o să-mi las prietenii. Poate și Milena te deranjează? Poate și ea te enervează? Ce ți-am spus când m-ai sunat să-ți ceri iertare? Am spus că am să continui să ies cu cine vreau. Atât. Subiectul e închis. Nu mai avem ce vorbi.
-El face asta! El ți se bagă în cap și te ia de lângă mine.
-Nu mă ia nimeni de nicăieri. Tu creezi povești și te forțezi să crezi în ele!
-Fă-mă să te cred!
-Bine. Ai putea să-mi spui de ce încă sunt aici?  De ce nu sunt cu el? De ce nu suntem pe drumuri diferite? Dacă ar vrea să mă ia ar face-o demult.
A oftat punându-și mâinele în buzunare.
-Da. Ai dreptate.
 A tot încercat să se calmeze, să nu mă intimideze, să uite dar nu așa ceva nu eram în puterile lui.  Majoritatea timpului mai mult am tăcut.
Când ne-am întâlnit cu Milena atmosfera s-a schimbat.  Am uitat de tot.
-Ce spuneți dacă mâine ne vom întâlni toți. Eu,Mihai, Rain, Tu și David.
-Milena, ești sigură că trebuie să meargă și David?
M-am uitat la Răzvan. Devenise imposibil!
-Foarte sigură! David va încinge atmosfera. Mihai îl cunoaște, eu, Rain. Totul va fi bine.
Răzvan a vrut să spună ceva dar a cedat pentru că Milena avea să explodeze.
N-am idee cum o făcea dar prezența lui deja mă enerva.
––––––––––––––––––––––––––
 Stând la masă toată lumea tăcea. Eu nu doream să îl aud pe Răzvan făcându-i observații lui David. David tăcea pentru că știa că dacă o să spună ceva Răzvan o să se enerveze și asta o să mă afecteze și Răzvan tăcea pentru că David tăcea.
Mihai și Milena tăceau că taceam noi.
-Mai tăceți nu vorbiți așa tare!
Încercarea lui Mihai a eșuat. Toți se uitau mai departe în farfuriile lor.
M-am uitat la Milena. Ea înțelese că trebuie să facă ceva.
-Mihai, ai auzit? Rain a făcut cunoștință cu niște copii de la orfelinat.
Mai mare prostie nu făcuse în viața ei.
Răzvan mândru își puse mâna după spatele meu.
-Și cum ai făcut asta?
-Eu am dus-o.
-Da? Și cum de ți-a venit ideea asta?
Milena și-a dat ochii peste cap.
-Cum adică? El mereu trece pe acolo.
-Da? Și de ce?
Milena  buhnea.
-Mihai n-o fă pe prostul! Se duce acolo pentru că nu vrea să trăiască și alți copii cum trăia și el!
Mihai ori nu știa  ceva ori dorea să întrețină o discuție.
-Mil, ce vorbești? A trăit destul de normal!
Răzvan și-a încordat maxilarele. M-am uitat la el dar el evita privirea mea. Mihai nu înțelegea nimic. Milena era iritată. Unicul David mânca mai departe.
-Să trăiești într-un orfelinat ți se pare normal?
Mihai a început a râde.
– Băi hai că e o glumă bună. Serios. Aș vrea și eu să trăiesc într-un orfelinat ca al lui.
M-am uitat la Răzvan . Evita privirea mea.
-Mulțumesc de informație Mihai.
M-am ridicat și am luat geanta . Milena dădea din buze.
„Nu am vrut”
-E ok Mil, nu tu ești vinovată că oamenii mint. O zi bună!
David s-a ridicat , a dat mâna cu Mihai și a mers din urma mea.
 Mergeam și ascultam liniștea. Cum oamenii pot să mintă așa, cu ușurință pentru a fi luați în seamă? Cum le trece lor prin minte că o minciună le face mai mari în ochii altora? O minciună! E ca și cum dracul ar trece cu coada prin fața ta iar tu crezi că e un înger care o să-ți pună miere pe suflet.
 David mergea lângă mine uitându-se în sus. Mă mira că nu spunea nimic.
-Nu spui nimic? Nu spui că ai avut dreptate? Că e un prefăcut?
-De ce să spun? Să îți fie ciudă și mai tare? Mai bine tac.
-Nu ai idee cât de enervată sunt!
-Hai să-l batem!
-Ești nebun?
-Laaa figuuurat!
-Adică?
-Hai să-ți arăt!
Am mers mult până ce am ajuns la o clădire cu pereții luminați. Vântul bătea puternic și îmi băga cu forță în nas mirosul de combustibil. Era o tăcere care te speria și fără ca să vrei te uitai prin părți dacă nu este cineva care să te lovească în cap și să te târâie într-o mașină.
-Ceea ce ne trebuie nouă e în subsol!
L-am urmat ajungând într-o sală de antrenamente. Mi-a pus niște mănuși pentru box pe mâini și a spus să-l urmez.
A arătat cu mâna la un sac de box roșu.
-Ăsta e Răzvan!
A stat puțin și s-a uitat prin sală.
-A! Nu! Ăsta e alt fraier. Hai!
M-a dus la un sac galben.
-Ăsta e Răzvan!  Fă cunoștință! Hai să îi îndreptăm părul.
A netezit puțin vârful sacului.
-Na! Tot e urât.
Și-a pus mâinele în cruce și a dat cu capul spre direcția sacului.
-Acum dă-i!
Stăteam și mă uitam la el.
-Dă-i că nu se supără!
Văzând că ezit a lovit puternic în el.
Sacul a zburat în direcția opusă după care a revenit.
-Ți-am spus că nu se supără!
A venit la spatele meu și mi-a luat mâna.
-Încordează-te!
M-am încordat.
A pus mâna pe mușchii mei.
-Vaaai. Sunt mai mari ca ai mei.
A ridicat mâna în sus.
-Vezi?
-Hai nu te mai lăuda!
-Îl batem azi pe schilodul ăsta?
M-am concentrat și am început a lovi.
-Mai tare! Nu fi fată!
Am inspirat adânc. Mi-a ridicat acel gol din stomac în mâini și am început a lovi.
Cu cât mai mult loveam cu atât simțeam cum prind forță. Cum îmi crește enervarea iar golul din inimă se umplea. Loveam fără să mă opresc. Îl auzeam pe David ca prin vis.
-Mai tareee.
Eram într-o stare de euforie. Mă cuprindeau fierbințelile. Loveam și loveam. Nu loveam pentru Răzvan. Nu loveam pentru minciună. Loveam pentru timpul în care am tăcut și nu mi-am exprimat sentimentele. Pentru toate trădările și eșecurile și tot ce îmi punea zăratic pe inimă.
Și am lovit până am leșinat.
–––––––––––––––––––––––––-
 Am încercat să deschid ochii dar lumina puternică mi-i ardea. Atunci am gemut. Am întors capul pe o parte și îmi venea să leșin încă o dată de durere. Vedeam tot alb.
-Ce e?
-Lu. Mi. Na.
După ce draperiile s-au tras am reușit să deschid puțin ochii. Am inspirat ușurată. Eram în camera mea.
Am încercat să mă ridic dar durerea insuportabilă m-a trântit înapoi. Am pus capul pe o parte și mă uitam prin cameră. Am văzut-o pe mama. Apoi pe David. Milena. Și nimic.
Milena avea ochii roșii și umflați. Eram sigură că nu dormise deloc.
-Milena, du-te acasă.
Pentru că eram slăbită  vorbeam încet și schimonosit.
-Poftim?
-Dormi.
-Nu cred că ar trebui..
-Mai sunt oameni aici.
-Bine , eu plec. În caz de ceva, mă sunați.
Au făcut schimb de priviri.
M-am uitat la David.
-Ce s-a întâmplat?
Aș putea pune pariu că mai mult a ghicit decât auzise.
-Ai bătut și ai bătut până ți-ai epuizat toate puterile și  ai leșinat. Am încercat să te opresc dar nu mă auzeai , nu-mi dădeai voie.
-Acasă.
-Poftim?
-Du-te acasă.
A deschis gura ca să spună ceva dar a renunțat. Nu doream să îi văd. Nu doream să îi văd cum își fac griji pentru mine. Panica lor mă panica. Grija lor mă făcea să mă simt mai rău. Să știu că este ceva care ar trebui să mă îngrijoreze. Ceva rău. Ceva grav.
S-a ridicat și a plecat. Sunt sigură ca a ajuns doar până la primul etaj și atât pentru că ușa de la intrare nu o mai auzisem.
Mama venise lângă mine.
Îmi tremura vocea și îmi era frică să întreb.
-Ce am?
-Nimic, doar te-ai supraobosit. Trebuie să mai dormi.
-Cât am stat așa?
-Doar o zi.
Am întors privirea spre fereastră.
-A trecut și Răzvan pe aici.
-Și?
– A tot vorbit cu tine când tu dormeai.
-Ce a spus?
-Și-a cerut iertare, a spus că e prost că îi pare rău..
Ceva îmi spunea că nu știu totul.
Nu am mai auzit ce a fost mai departe. Imaginile se făceau tot mai neclare până ce am adormit.
Mai târziu , ca prin vis, am simțit un sărut pe frunte.
––––––––––––––––––––––––––
Am stat în pat două zile deși mă simțisem mult mai bine după prima. Permanent era cineva lângă mine. Când venea Răzvan ,David pleca și când venea David, Răzvan pleca.  Nu am fost martora a unei certe. Cuvinte tăioase. Priviri disprețuitoare.Nimic.
Răzvan nu mai pomenea de prezența lui David. Nu mai avea psihoze.
Anume această liniște mă făcea să stau permanent în alertă și să mă îngrijorez.
Într-o zi când David mă hrănea l-am întrebat:
-De ce sunteți așa de atenți cu mine?
-Eu, personal, așa eram de când te știu.
-Dar ceilalți?
-Nu știu. Poate nu vor să te epuizeze.
-Nu vreau să mai mănânc.
Am pus farfuria pe noptieră iar mâinele pe pat tot continuând să mă analizeze.
  Nu doream să spun ceva. Nu doream să aud ceva.
 Mi-am încolătăcit mâinele în jurul brațului lui și mi-am culcat capul pe umăr. Îi simțeam căldura pe obraz. Era o liniște benefică. Îmi punea miere pe suflet.
  Trezindu-mă față în față cu realitatea m-am ridicat.
 Nu a fost prea afectat.
-Îm. Ce pijama drăguță ai.
Era un maiou în linii paralele albastre și albe. Ca  la marinari.  Maiou și pantaloni scurți albi.
-Vrei să te îmbraci?
-Doar dacă  asta înseamnă că o să te dezbraci acum de față cu mine.
I-am trântit perna în cap. El a chicotit.
-Ce vrei să facem?
-Să dansăm!
-Ești sigură?
-Mă mănâncă călcâile deja!
Mi-a luat mâna și m-a tras din pat.
Și-a pus ambele mâini pe capul meu și a început a mă ciufuli mișcând mâinele foarte repede.
-Te mănânc!
M-am întors ca să mă culc înapoi dar el m-a prins de talie și m-a ridicat în sus. Apoi m-a prins de mână și m-a întors spre el. Și-a pus mâna pe talie și mă clătina. În stânga. În dreapta. În stânga. În  dreapta.
Fredona un cântec lent. Necunoscut. Tot fredonând așa m-a ridicat iarăși sus și mă învârtea. Simțeam amețeli. Amețeli plăcute. Oprindu-se părul mi-a acoperit ochii. M-a pus jos și cu degetele îmi căuta fața. Găsind-o s-a tulburat.
-Nu, nu trebuie așa.
Nu am protestat pentru că avea dreptate. Totuși, simțeam că trebuie să schimb ceva. David nu mai era acel David și nici Răzvan nu mai era acel Răzvan.
Cu David era altfel. Simțeam o liniște sufletească și nu-mi era frică că aș putea spune ceva greșit sau că el s-ar putea enerva. Era altfel. Era așa cum nu era Răzvan.
–––––––––––––––––––––––––––-
 -Îmi pare rău că te-am mințit. Doream să fiu..Doream să fiu altfel. Să am mai multă atenție.
-Nu o ai din plin??
Răzvan părea băiat deștept dar când spunea câte una..
-Da, dar…
-Eu nu fac discriminare și nu am să mă comport cu tine mai diferit dacă ești din orfelinat sau nu pentru că asta nu contează! Dacă avea să fii ,nimic nu s-ar fi schimbat. Și dacă nu ai spune minciuni ci adevărul în față vei fi la fel de îndrăgit! E o onoare să fii din orfelinat? Îți dai seama ce vorbești?
-Știu, am greșit.
-Și îmi mai faci mie observații că ies cu David? Eu măcar îți spun asta în față chiar dacă suntem doar prieteni.
-Încetează, nu trebuie să te enervezi.
-Nu sunt enervată. Nici supărată. Te-am iertat de mult. Îți explic, înțelegi?
Pe cine mințeam. Eram supărată iar nervii fierbeau în mine de îmi venea să scot foc pe nări. Dar nu puteam să-i arăt asta.
A scos ceva din buzunar. Ceva care sună. Ceva gri.
-Întinde mâna.
I-am întins-o și el mi-a încătușat mâna cu o brățară.  Era infiorător de rece. Am întos mâna pe partea cealaltă. Avea ceva scris pe ea:
                                                                    ” R And R „
Cu linii groase,plutitoare. Și mai jos:
                                                                          „Forever”
Mai subțire și mai mic.
Am fost cuprinsă de emoții. Eram incapabilă să explic ceea ce simțeam. Nu am început a țipa ca orice fată , a-l pupa ,a-l îmbrățișa. Toate astea erau banale. Abia dacă am putut șopti:
-E minunată.
Mă temeam că dacă o să ridic vocea aș putea strica tot farmecul.
El m-a îmbrățișat și m-a pupat pe frunte.
Ei doi îmi manipulau sentimentele. Făceau ca să simt ceea ce vor ei. Am ajuns la concluzia că ambii îmi erau la fel de dragi. Îmi era frică să recunosc asta. La naiba, inima mea se transormase într-o curvă.
––––––––––––––––––––––––
 David dispăruse pentru câteva zile. Niciun telefon. Mesaj. Scrisoare. Nimic.
 Luând în considerație  că în ultimul timp el și cu mama vorbeau cam prea des am încercat să caut informații de la ea.
-Nu știu unde e David. Nu știu de ce nu te sună.
-Dar ai putea deduce. Adică vorbiți mult timp ai putea ști ce gânduri are.
-Nu știu. Poate doar te-a lăsat să te mai gândești sau să înțelegi.
Mă gândeam că ar putea iar să intre în depresie. Să-și taie venele sau și mai rău.. La mai rău nici nu doream să mă gândesc. Mă enerva că nu a încercat să vorbească cu mine ci doar a plecat așa. Ca un fugar.
Gândidu-mă la asta am simțit telefonul vibrând în buzunarul din spate a pantaloniilor.
L-am scos din buzunar și m-am uitat la ecran. Era un mesaj de la Răzvan:
                                          „Hai să le facem celorlalți în ciudă. Dendrariu. 14.
                                                                         Îmi arde inima de nerăbdare. „
-Ai prea multă încredere în ceilalți. Trebuie să asculți dar nu și să crezi.
Mă uitam la mama stăruindu-mă să înțeleg ceva.
-De ce spui asta?
-Cu timpul o să înțelegi.
 Mi-am luat o rochie roz deschis  cu imprimeu floral și largă . Pe cap o pălărie și în picioare ghete albe.  După ce am închis ușa de la intrare mi-am adus aminte că-mi uitasem ochelarii. M-am întors înapoi ,evident. Mă dureau ochii  de la soare puternic.
Când Răzvan m-a văzut a fluierat.
– Acum sigur ceilalți o să moară de ciudă.
Era primul picnic organizat de Răzvan. Zic primul pentru că pe toate care au fost eu le-am organizat. Lui nu-i plăcea să-și bată capul. Să organizeze și toate chestiile de genu. M-am bucurat când am observat că totul revenise la normal. Fără observații,certuri și altele.
 Răzvan avea un stil anume. Era aproape de hipster. Purta  o cămașă în carouri. Cea pe care o purta atunci când l-am văzut prima data. În microbuz. Iar asta îmi dădea un presentiment ciudat.
-De ce te uiți așa la mine?
-Îmi închipui cum ți-ar sta cu pălărie și ochelari.
-Să vedem.
Mi-a scos pălăria de pe capul meu și am pus-o pe al lui. Același procedeu și cu ochelarii. M-am îndepărtat ca să îl văd mai bine. El aștepta să-i spun ceva. Eu am ignorat asta. Mă  uitam la el și asta îmi aducea plăcere.
-Sunt de invidiat.
Am râs.
-Da!
Eu sunt un du-te-vino. Îmi place să umblu. Să merg mult. Și să văd multe.
Ne plimbam pe străzile Chișinăului. El cu pălăria mea și șuierând. Eu cu mâna încolătăcită în jurul brațului lui .  El vorbea și vorbea iar eu doar îl ascultam fericită.
Brusc a pomenit de David.
– E ciudat. Și se comportă ca un tâmpit.
Am zâmbit.
-Ne încurcă, înțelegi?
-Nu ne mai încurcă.
S-a dezlipit de mine și am mers înainte.
-Aș vrea să nu mai vorbești cu el.
-Știi că nu pot face asta.
-De ce?
-Pentru că e prietenul meu!
-Și eu ce sunt?
-Te rog, nu începe iar!
-Tu nu mă înțelegi. De-ai fi în locul meu  ai înțelege!
-Ce vrei să fac acum?
-Să alegi.
-Nu pot face asta!
A mers cu fața în pămând cugetând.  Avea fruntea încrețită iar maxilarul încordat.
-Atunci eu am terminat.
Cum putea fi atât de egoist? Avea și el prietene dar eu nu-i puneam restricții. Era un copil răsfățat.
El mergea înainte fără ca să se uite în urmă. Simțind cum sângele clocotește în mine am pornit în urma lui. Nu-l puteam ajunge și atunci am început a alerga. Pentru un moment mi-a venit un gând în minte.
„De ce eu trebuie să alerg după el? De ce eu trebuie să mă înjosesc? Asta nu e corect.”
Apoi îndată altul.
„Nu trebuie să mă las bătută. S-ar putea să schimb ceva.”
Când nu mai aveam aer l-am ajuns pe el. I-am pus mâna la umăr și am strigat:
-Nu am terminat de vorbit!
El a dat cu mâna în urmă fără ca să se uite urlând:
-Eu am terminat!
A făcut rău. El nu știa ce forță are . Odată ce m-a împins eu mi-am pierdut echilibrul lovindu-mă cu capul de peretele unui bloc. Simțeam cum neuronii buhnesc în mine. Nu am reușit să clipesc că David a apărut și i-a dat un pumn în nas. Avea să îi mai dea dar s-a oprit pentru că eu eram acolo.
Scrâșnea din dinți. L-a apucat de guler.
-Te mai apropii o dată de ea , te sparg!
Apoi l-a trântit jos așa sângerând.
M-a ridicat pe mine de jos.
-Hai să-ți ștergem sângele.
Abia atunci am observat că îmi curgea sânge din nas.
–––––––––––––––––––
 Dacă ierți o dată , înseamnă că ești curajoasă. Curajoasă pentru că acea persoană ar putea să te mai rănească o dată. Dacă ierți a doua oară , înseamnă că ești proastă.
 Proastă pentru că te lași călcată în picioare. Proastă pentru că nu te gândești la tine. Proastă pentru că speri ci nu acționezi. Proastă pentru că te faci chioară.
 Chioară pentru că nu observi prefăcutul. Chioară pentru că nu vezi adevărul ce ți-l spun alții. Chioară pentru că crezi orbește în iubire. Chioară pentru că nu vezi că e momentul de a schimba totul. Chioară pentru că ești încăpățânată.
Încăpățânată deoarece  crezi că doar tu știi ce-i mai bun pentru tine. Încăpățânată deoarece crezi că doar tu ai dreptate. Încăpățânată pentru că  nu vrei să asculți pe alții. Încăpățânată pentru că ești indiferentă.
Indiferentă pentru că nu iei în calcui părerea altora. Indiferentă pentru că faci totul pentru tine. Indiferentă pentru că nu vezi pe altcineva decât pe tine. Tu ești locul întâi. Tu spui ultimul cuvânt. Tu , tu și tot tu.
 Nu merită nimeni a fi iertat. Nu merită milă. Nu merită atenția ta. Nu merită nimic.
 Nu trebuie să ierți pe nimeni. Pe nimeni înafară de tine. Trebuie să te ierți pe tine și tot tu să-ți ceri scuze ție.  Dacă a greșit o dată . Va greși și a doua. Și a treia. Și tot așa dacă tu vei ierta.
Nu mai ierta pe nimeni. Doar pe tine.
––––––––––––––––––––––––––
 Oricât a încercat David să oprească sângele nu a reușit. Nu doream să merg la spital dar am văzut că nasul meu deja se transformase într-un havuz și atunci am acceptat.
Au reușit să-mi oprească sângele și am dat și niște analize.
Am avut de ales. Ori să plec acasă și să aștept răspunsul sau să rămân în spital.
Am rămas în spital.
Spitalurile îmi dădeau fiori. Stăteam cu David și mama în hol. Pielea îmi era o găină congelată. Mă uitam cum toți medicii fug agitați. Unii aveau și sânge pe ei.
Servitoarele spălau podelele într-o tăcere care te speria.
Spitalurile îmi provocau teamă. Îmi aduceau aminte de toate filmele horror pe care le-am privit eu vreodată. Mă uitam la orice medic și îmi închipuiam cum taie diferite organe și plescăie cu mâinele de sânge.
 Mă uitam în gol cu gura întredeschisă certându-mă în tăcere. În gând. Nu suportam să mă certe cineva dar eu aveam voie. Niciun cuvânt tăios spus mie nu mă poate răni decât cel care eu mi-l spun. Pentru că știu că doar ce spun eu e adevărat.
 S-a apropiat de mine o doamnă cu părul negru prin sus. Avea un halat verde crud și sandale albe. Cum am văzut-o m-am ridicat în picioare.
-În sângele tău am găsit globule albe, blaști.
A tăcut.
-Și leucocite cu aspect normal dar în număr excesiv.
Leucocite. Leucocite. Dracu să le ia!
-Aveți leucemie acută limfoidă. Ceea ce este mai frecventă la copii.
Am înghețat. Eram o piatră lipsită de emoții.
M-am întors și i-am văzut pe toți stâncă. Așteptau să plâng. Așteptau să strig. Să îmi vărs plămânii pe podea de durere. Eu îi priveam neschimbată.
  Am început a merge încet. Alene. Nimeni nu m-a oprit. Priveau spatele meu și poate că așteptau să mă întorc. N-am făcut-o.
 Am ieșit în stradă și alergam. Alergam și alergam. Avea să mă calce și o mașină din cauza neatenței mele. Poate că trebuia!
„Aveți leucemie.””Leuucemie.””Globule, blaști, număr excesiv”.
Vorbele ei îmi treceau în cap de parcă eram încă în spital. Îmi venea să mor alergând.
Vedeam cum toți merg fericiți și plini de viață. Se iubeau. Erau fericiți! Erau lipsiți de griji! Erau sănătoși!
  Alergam fără ca să mă opresc chiar dacă plămânii scoteau șuierături puternice. De parcă eram asmatică.
Când am ajuns în camera mea m-am trântit pe pat. Nu aveam nimic. Nu plângeam. Nu aveam atac de cord. Nu mă durea inima. Nimic.
Mă uitam la peretele cu fotografii.
„Eu am leucemie.”
Am început a tremura. Vedeam fotografiile în fața mea. Zâmbete. Îmbrățișări. Păr lung. Frumos. Fericire. Fericire. Fericire. Nu mai aveam să fiu așa. Rămânea doar să aștept moartea.
M-am ridicat brusc de parcă dracul mă împise de pe pat și am început a rupe toate fotografiile. Le rupeam într-o stare de șoc. Le rupeam scrânșnind din dinți. Apucând o fotografie mi-am rupt unghia de perete. Un fior rece mi-a trecut din cap până în călcâi.Am rupt tot. Tot. Aceste amintiri nu provocau nimic decât durere. O amintire nu trebuie să o păstrezi dacă îți provoacă durere.
 Văzând că nu mai rămăsese nimic am început a respira mai repede. Eram enervată că nu mai e nimic. Nu mai e ce să rup. Nu mai e ce să distrug.
 M-am pus în genunchi și am țipat cu pumnii atât de strânși de îmi intrau unghiile în carne.
Țipam atât de tare că-mi părea că o să buhnească plămânii în mine iar corzile vocale pur și simplu se vor rupe în două.  Am țipat până ce am rămas fără aer. Atunci m-am culcat jos și am început a plânge în tăcere.
Numai atunci mama a intrat în casă. Văzându-mă că stăteam jos m-a ridicat și m-a îmbrățișat. Plângeam amîndouă . Plângeam în hohote. Nu mai aveam aer și câteodată deschideam gura lacom să între aer să mai plâng.
„Eu am leucemie”.
–––––––––––––––––––––––––
 Doctorul meu personal era domnul Forester. Era un domn în jur de 30 de ani. Destul de plăcut și optimist.
– Dacă ai leucemie , măduva osoasă începe să producă prea multe leucocite. Aceste celule se înmulțesc încontinuu când ar fi normal să se oprească din acest proces. Ele pot avea o diviziune celulară mult mai rapidă decât celelalte celule.
A turnat apă în pahar și mi l-a întins.
-În timp, aceste celule ajung să înlocuiască altele celule. Hematiile , trombocitele.
Îmi explica și dădea din mâini și din cap.
-În momentul când aceste celule le înlocuiesc pe cele normale , sângele nu-și mai poate îndeplini funcțiile. Ca urmare se pot produce sângerări.
  Sângerări. Prin fața ochilor îmi treceau toate momentele în care am avut sângerări. Dimineața cu Milena. La Otilia.
-Febră și transpirări nocturne.
 De câte ori am dormit în salon acolo unde ferestrele erau mai mari și intra mai mult aer.
-Cefalee și durere în umeri.
Ziua în care spălam vesela și Răzvan m-a dus la orfelinat.
-Durere în partea stângă a abdomenului.
Dimineața cu Milena.
-Scăderea poftei de mâncare.
David m-a hrănit cu sila la Otilia.
-Poate exista o stare permanentă de oboseală.
Și în autobuz, și dimineața și toată ziua am dormit la Otilia.
-Încă nu sunt cunoscuți factorii de risc dar m-am uitat în analizele tale și unicul care rămâne este că s-a transmis genetic. Ai pe cineva cu leucemie? Sau poate că a avut?
-Nu. Ăăăă.. Nu știu.
-Cum am mai spus , încă nu sunt cunoscuți toți factorii, poate fi și de la altceva.
S-a uitat un timp la fereastră. Avea pacea în ochi. Sorbea cu privirea lumea din jur. O iubea. Dorea să-mi transmită mie liniștea pe care o avea el.  Probrabil el în fiecare zi repeta aceste cuvinte. Cât de greu e să spui în fiecare zi oamenilor că sunt bolnavi de o maladie serioasă.
-Ce trebuie să faci tu este să mă vizitezi cât mai des și să-mi spui toate simptomele pe care le ai și să faci teste regulate de sânge și scanări.
-Toate simptomele pe care le-ați spus le am.
M-a privit un timp. Avea o privire care nu sugera nimic. Era complicat să înțeleg în ce situație mă aflu atunci când el nu sugera nimic.
După această convorbire am trecut prin mai multe cabinete. Am făcut și radiografie pulmonară, tomografie la nivelul abdomenului, rezonanță magnetică nucleară și habar nu am ce-i asta.
Tratamentul leucemiei acute se bazează pe chimioterapie , un tratament care se folosește de o serie de medicamente puternice.
-Ea e Cristina. Ea va fi mereu lângă tine și va face tot ce vrei tu. Doar să-i spui și ea îți va aduce și un unicorn.
Văzând că nu râd și sunt lipsită de emoții doctorul Forester m-a întrebat:
-Poate ai nevoie de un psiholog.
-Nu.
Cristina mă conducea prin tot spitalul și îmi arăta fiecare cabinet și îmi povestea câte ceva despre fiecare medic. Câteodată vedeam câte un copil cu o bandană în cap alergând prin spital fericit.
-Încercăm să facem tot ca pacienții să se simtă bine și să uite de toate de-aceea facem cam tot ce vor ,evident dacă asta nu le înrăutățește starea.
-Chimioterapia asta.. Se bazează și pe injecții..E dureros?
-Oh, nu-ți fă griji. O să treci peste toate. O să vezi că o să ieși sănătoasă de aici. Eu îți promit.
A venit un copil și a îmbrățișat-o.
– Hey Sid, vin mai târziu acum trebuie să-i fac cunoștință lui Rain cu spitalul nostru.
Sid s-a uitat la mine și a venit și m-a îmbrățișat. Nu vedeam clar de la lacrimi. Totuși am putut să mă abțin.
– Chimioterapia este pentru a distruge celulele canceroase însă celelalte organe nu le va afecta. Nu-ți va afecta decât pielea sau părul. Dar asta nu e la toți.
-O să trebuiască să mă tundeți?
-Majoritatea nu știu de ce dar vor să o facă singuri.
-Nu am să fac asta.
-Îți dau timp până mâine.
Cristina m-a condus în salonul meu. Pe pat stătea o cămașă albastră tipică pentru pacienți.
-Pot să rămân în hainele mele?
-Sigur. Mai vrei să fac ceva pentru tine?
-Poți face rost de niște cărți?
-Da dar trebuie să-mi promiți că nu te vei obosi.
-Promit. Și te rog.. spune-le celorlalți  că vreau să fiu singură.
-Bine.
Cristina a ieșit lăsându-mă singură cu gândurile mele. Cu boala mea.
Bun venit în prima fază a tratamentului. Inducția. Inducția ai cărui scop este remisia.
De ce se mai chinuie toți oamenii ăștia dacă oricum am să mor? Am să mor lăsând în urma mea nimic decât amintiri și durere.
 Mi-am pus căștile în ureche și ascultam cântecul Dark de Luke Sital Singh. De zeci, de sute de ori am pus repeat și de fiecare simțeam ceva tare pe piept. De parcă cineva mă apasa.
Ascultam cu toate că nu auzeam deloc. Îmi scăldam fața în lacrimi.
––––––––––––––––––––––––––––
 Aveam să fiu spitalizată pe un timp de șapte zile atât cât dura remisia. Aveam să beau medicamente puternice și să vomit prin toate colțurile.
 Dimineața m-am trezit cu o carte pe masă. O carte subțire. Vara ,la zece și jumătate seara. Marguerite Duras.
 Am luat telefonul în mână și mă uitam prin camera frontală la mine. Nu aveam să mai fiu niciodată așa. Mi-am luat părul în mână învârtindu-l între degete. Cum se minuna Milena de el. Cum mă lauda că am grijă de el. Cum murea de ciudă că al ei nu e așa ca al meu.  Aveam ochii roșii și obosiți.
Am ieșit în hol să o caut pe Cristina.
Am găsit-o mâncând o chiflă.
-Bună dimineața!
-Bună.
-Nu vrei o chiflă? Sunt bune aici!
-Nu mi-e foame.
-Acum te ascult dar mai târziu o să mănânci chiar dacă nu ți-i foame. Trebuie să-ți respecți regimul alimentar.
-Bine.
-Ai nevoie de mine?
-Sunt gata.
Și-a lăsat chifla și a venit cu mine în salon.
-Să știi că au venit mulți aici să te vadă. Nu ar trebui să îi ignori.
-Mulțumesc de sfat.
M-am așezat pe scaunul din fața oglinzii.
-Ești sigură că vrei să vezi asta?
-Da. Am să privesc fricii în față.
Cristina a stat și m-a privit. Îi se citea mila în ochi. Nu suportam să văd asta.
A luat foarfeca în mână și a cugetat puțin.
Când a tăiat primul fir am inspirat brusc de parcă mă trezisem dintr-un coșmar. Nu era corect. Coșmarul abia era la început.
Cădea fir după fir. Fir după fir. Eu tremuram. Cristina nu se oprea. Tăia mai departe.
Cu cât mai multe fire cădeau cu atât mai multe lacrimi îmi curgeau dar ochii nu îi închideam. Asta nu era nimic. Tot răul mă aștepta în față. Totul era în față. Nu îmi rămânea decât să aștept și să rabd.
Mă uitam cum Cristina se juca cu părul meu și plângeam. Nu vedeam clar dar știam ce face. Știam.
Stomacul mi se strângea și îmi era greu să respir.  Tremuram pe scaun fără ca să mă pot opri.
M-a tuns scurt ca un băiat. Am dat cu mâna peste cap. Mi-l simțeam așa ușor. Gol. Cu toate că mai aveam păr pe el. Cu timpul aveam să cadă și el.
Mi-am pus o bandană albastră pe cap strângând-o tare la ceafă.
Dacă atunci când am venit în spital mă deosebeam de ceilalți pentru că aveam păr lung și bogat acum nu mă deosebeam cu nimic. Eram ca ei. Eram unul ca altul. Ne deosebeai doar de culoarea bandanei și atât.
Eram toți la fel. Așteptând ceea ce ar fi mai bun chiar dacă știam că moartea nu e departe.
––––––––––––––––––––––––––
  A doua zi când m-am trezit mama era lângă mine.
Ne temeam să vorbim. Eu să nu o îngrijorez pe ea și ea pe mine. Mi-a adus diferite bunătăți. Acele bunătăți numai sunt atât de bune când știi că ești bolnavă și ai putea să mori.
 Doctorul Forester a vorbit cu mama și au ajuns la un numitor comun. Să mă ducă la psiholog. După părerea lor eram prea închisă și mă gândeam la rău.
 Vizitele mergeau una după alta. Una după alta. Una după alta.
 Milena. Mihai. David. Și atât.
 Mă bucurau dar și mă înfiorau privirile lor. Mă înfiora felul în care se uitau la capul meu.  Mă înfiora că ei se chinuiau să pară fericiți. Se chinuiau să mă facă pe mine așa. Să uit de tot.
 După ce au plecat toți mă înfiora doar tăcerea. Era prea liniște. Prea apăsător pentru furtuna din suflet.
 Tocmai când aveam nevoie de Cristina ea a intrat.
-Hm. Ai terminat deja cartea?
-Da.
-Ți-a plăcut?
-Ideea e bună dar sfârșitul..parcă nu e finisată.
-Mie mi-a plăcut.
-Când îmi aduci alta?
-O să-ți aduc doar dacă îmi promiți că nu o să te obosești așa.
-Promit.
Știam că urma să mă plictisesc și am cerut să îmi găsească ceva de făcut.
-Putem să distrăm copii.
 Îmi era cam frică pentru că nu știam ce să le spun, ce să fac. Defapt, nu era nici o diferență dintre acești copii și alții. Eu nu știam că ei nu sunt așa de pesimiști ca mine. Eu nu știam că ei încă se bucură că trăiesc. Trăiesc cu speranța că poate mâine cineva va veni și îi va spune : Hai acasă.
Acasă  unde nu mai e  nici o grijă. Unde nu trebuie zilnic să te îndopi cu pastile. Unde nu trebuie să stai și să te gândești la ceea ce s-ar putea să-ți facă mâine sau dacă va mai fi mâine.
 Aproape toți aveau brățări de diferite culori. Pentru fiecare copil o culoare.
-De ce toți au brățări?
-Pentru ca să fie mai speciali de cei care stau înafara spitalului. E un fel de mândrie pentru ei pentru că culorile nu se repetă.
 Ei nu știau dar erau speciali și fără acele brățări. Ei știau ce e durerea. Ei știau ce e răbdarea. Ei puteau să zâmbească în ciuda stării în care se aflau și ei știau în ce stare se aflau.
 Fiind în compania acestor copii mă simțeam așa cum m-am simțit în orfelinat. Ei știau ce e iubirea de părinte dar nu știau ce e să fii sănătos.
 Văzându-i așa fericiți am încercat să fiu și eu așa ca ei. Pentru un timp aproape am uitat pentru că erau mulți care doreau să vorbească cu mine. Să-mi arate ce  a desenat. Să împartă mâncarea cu mine. Sau doar să danseze.
 Mi-am găsit copia printre ei.  Daria. 9 ani. Era de 3 luni bolnavă. Mai mult tăcea decât râdea. Locul ei preferat era la fereastră. Oricare dar să fie una.
– Văd copacii, câinii și oamenii de partea cealaltă și îmi aduc aminte cât de bine îmi era înainte.  Acum nu mai simt nimic. Mă deprind cu ceea ce am să fiu.
 S-a întors la mine ca  să mă privească în ochi.
-Doar atunci când am să mor tot am să mă uit la ceilalți dintr-o parte și ei nu o să mă observe,da?
  Nu a mai așteptat răspunsul meu și a plecat. Uitându-mă după ea am simțit o mână rece pe a mea. Am tresărit și m-am întors.
-Tu nu ai brățară.
  Era un băiat de șase ani. Poate.
-Vrei să-ți-o dau pe a mea?
-Nu trebuie, nu-mi place să port ceva pe mâini.
-Dar tu ești ca noi!
Da, eram ca ei.
-O să-i spun Cristinei să-mi dea una.
-Eu vreau să ți-o dau pe a mea.
Și-a scos brățara verde de pe mână lui  și a pus-o pe a mea. A încercat-o să o închidă dar nu putea.
-Vrei să o închid eu?
-Nu.
S-a chinuit până ce a închis-o.
 Mai nu plângea de fericire.
M-a îmbrățișat și mi-a spus la ureche.
– Ești ca noi.
Trebuia să am o super putere ca să nu plâng. Nu știu de unde, dar o aveam.
–––––––––––––––––––––––––
 Mă înfioram de fiecare dată când treceam pe lângă o oglindă și eram fără bandană. Să vezi cum îți cade părul și nu mai rămâne nimic decât piele era ceva îngrozitor. Îmi venea să stric toate oglinzile că îmi călca sulfetul fără milă.
 Cristina a continuat să îmi aducă cărți iar eu le terminam repede pentru că toată ziua nu aveam ce să fac. Vizite nu aveam multe. Cică mă oboseau. A continuat să mi le aducă până ce a văzut că nu o ascult și nu-mi mai aducea. În schimb mă punea să mănânc cu sila. Mâncam până vomitam. Defapt vomitam tot. Puteam să nu mănânc și să vomit.
 Cât despre psiholog nu mă ajuta. Nu putea să mă facă să gândesc așa cum dorea el. Da, el, pentru că era bărbat.
 Aveam deja șase zile de când eram în spital. Aveam să trec de la remisie la consolidare. Evident dacă testele nu vor mai arăta celulele canceroase.
 Cum aveam deja șase zile mi s-a permis să ies afară cu David.
 M-am îmbrăcat alene pentru că știam că mai am timp.
Am ieșit în hol să  o înștiințez. .A dat aprobator din cap. Când m-am întors l-am văzut pe Răzvan.
Era neschimbat. Stătea drept ca un soldat și aștepta să spun ceva. Mă măsura cu privirile.  Avea un pachet în mână. Îmi era silă să îl văd. Îl uram cu tot sufletul meu amorțit.
 Disprețuiam la el că nu putea să-și ascundă emoțiile. Nu eram mai bine dacă el îmi arăta cât e de șocat de felul în care arăt.
 Disprețuiam să îl văd acolo. Disprețuiam să îi văd față. Să îl aud. Doream să îl omor acolo.
-Ieși afară!
David s-a apropiat de mine încercând să mă convingă că poate ar trebui să rămână. Am ignorat intențiile lui.
-Am spus să ieși afară!
Răzvan mă privea incremenit. Sigur nu s-a așteptat la așa reacție. La ce se aștepta? Să-i sar în brațe? Să îl cuprind și să-i mulțumesc că m-a împins de mi-a buhnit sângele pe nas că altfel nu aveam să ajung în spital?
Văzând că eram enervată David l-a apucat de mână și l-a dus afară.
M-am așezat pe un scaun și am început a plânge isteric. Cât de ipocrit era. Cum putea să vină așa de parcă nimic nu s-a întîmplat? Credea că am să-l iert? Cât de proastă trebuiam să fiu ca să îmi fie milă de el? Și de ce milă? Nu merita nimic bucata aia de carne fără suflet.  Nu merita nici măcar timpul blestemat pe care îl aveam și care doream mai repede să treacă. Nu merita nici lacrimile pe care nu le puteam stăpâni.
Plângeam fără să aud nimic. Totuși știam că era cineva lângă mine. Era agitație lângă mine.
 Stăteam pe podeaua rece cu genunchii la gură și plângeam tremurând. Am simțit o înțepătură în braț după care imaginile deveneau tot mai neclare și mă simțeam mai relaxată. Mi-am lăsat mâinele în jos lăsând întunericul să intre în ochi și în cap.
––––––––––––––––––––––––
 Când m-am trezit eram pe patul meu. În dreapta mea era mama și doctorul Forester.
 Eram încă sub efectul calmantelor.
Au schimbat priviri după care doctorul Forester s-a apropiat de mine.
Mi-a pus mâna pe cap și a început a vorbi :
– Știi că remisia trebuia să dureze șapte zile?
A trans aer în piept.
Trebuia să mă panichez dar încă eram sub efectul calmantelor.
– După asta trebuia să îți facem teste și dacă nu avea să arate celulele canceroase aveam să trecem la consolidare.
Mă omora tăcerea care o lăsa între fraze.
-Am făcut teste și …
A tăcut un timp și apoi a inspirat brusc de parcă să decise să facă ceva ce demult îi era frică.
– A arătat că încă mai ai celule.
-Și acum?
– O să repetăm faza de inducție. Uneori aceleași medicamente  își pot demonstra eficacitatea  mai târziu.
 Nu mai doream să aud nimic. I-am spus că vreau să rămân singură. Odată ce am rămas singură am început a plânge în tăcere. Cu cât mai multe zile treceau cu atât se înrăutățea viața mea. Nu știam ce avea să urmeze. Nu știam dacă avea să mai urmeze ceva.
 Odată cu plecarea lor a început a ploua. Am deschis fereastra lăsând furtuna să intre în salon. Cum eram la primul etaj puteam să o sar.
 Ploaia era rece. Gheață.
Stăteam dreaptă cu părul ud în față cu ochii închiși și fruntea încruntată. Printre pleoape îmi curgeau șiroaie. Îmi piept simțeam o durere care mă făcea să gem.  Îmi simțeam corpul amorțit. Scăpat de sub control. Eram o păpușă uitată de un copil. Singură și chinuită. Pesimistă.
 Când am simțit că acea durere îmi ajunsese după dinți am deschis gura și fără ca să vreau am scos un sunet care pe ceilalți avea să-i sperie. Am luat țărână în mână și am aruncat-o undeva mai departe. Aveam unghiile pline de sânge. Mi-am acoperit fața cu mâinele murdare și plângeam de parcă eram singură pe lume. Simțeam zeci de cuțite  în mine și totuși nu era nici o rană vizibilă.
Dinții îmi clănțăneau în gură și nu de era de la frig.
Pentru prima dată din viața îmi doream să mor.
–––––––––––––––––––––––––
  Nu știam cu cât avea să se lungească această inducție și nici nu am mai întrebat. Au  mai trecut șapte  zile și nimeni nu îmi spunea nimic. Mai bine nu-mi era. Rău-da.
 Ultima dată când am vrut să ne plimbăm am fost întrerupți.  De-aceea am mai plănuit încă o plimbare. Asta nu avea să mai fie ca data trecută.
– Într-un an când am fost la mare erau valuri mari. Era distractiv. Când vedeam că vine un val săream și el mă ducea la mal. Ajunsă la mal râdeam cu cei  care se distrau cu mine. Chiar dacă nu-i știam. Era distractiv. Valurile se făceau tot mai mari și mai frecvente. Am vrut să vin la mal dar nu puteam. Mă trăgea de picioare. Înaintam și mă trăgea înapoi. M-a tras până ce am ajuns că eram eu mai departe ca ceilalți. Nu ajungeam pământul cu picioarele. Nu puteam spune nimic pentru că îmi intra apă în gură și mă înecam. Se uita un bărbat la mine dar nu mă ajuta. Îi vedeam panica în ochi. Mă îndepărtam și mă gândeam că e gata, mor. Totuși,  nu m-am lăsat și am început a înota. Înotam repede. Cât de repede puteam. Parcă altcineva mi-a dat puterea de care aveam nevoie. Într-un final am ajuns la mal. Acum mă gândesc că mai bine muream acolo dar nu acum. Mai bine mă lăsam păgubașă.
 David s-a ridicat brusc. S-a uitat la lume de la înălțime. Eram pe un acoperiș. Vântul îi ridica părul. Era mai frumos ca niciodată. A lăsat o tăcere care mă înfiora. Brusc s-a întors și a început a vorbi repede:
 -Știi, hai să ne sinucidem. Da! Hai să ne tăiem venele. Dar să le tăiem vertical pentru că orizontal nu o să ne ajute!
Plângea.
-Hai să bem multe pastile. Să ne înecăm cu ele. Să uităm de lume și să murim! Hai să ne spânzurăm! Găsesc eu frânghie! Tu doar caută un copac mai trainic ca să ne țină pe amândoi. Să murim pe același copac! Îți dai seama? Ca la Shakespear!  Hai să ne înecăm într-un lac. Ne ducem acolo și ne cufundăm capurile până nu mai avem aer și murim! Iar când vom fi morți apa ne va ridica la suprafață și ceilalți ne vor găsi. Și nici miros nu va fi! Pentru că e vară și mirosul se răspândește repede!
S-a așezat jos și continua să plângă.
-Puteam cumpăra un pistol. Da! Un pistol! Mă omori tu dintâi pentru că nu aș rezista să te văd moartă și apoi tu singură pe tine. Nu o să simțim nimic! Sau poate că trebuie două pistoale? Amândoi odată! Să ne zboare creierii pe pereți! Hai să ne sinucidem dar să știi că la nimeni nu va fi mai ușor!
M-a îmbrățișat și am continuat să plângem. După câteva minute a început a vorbi mai încet.
-Nimeni nu vrea să te piardă. Nu înțelegi că toți se consolează cu prezența ta? Nu mai adu ploaie peste mine.
-Credeam că-ți place că sunt ploaie.
-Îmi plăcea, îmi plăcea pentru că înainte mai simțeam căldură. Acum nu o mai simt. Mi-e frig. Înțelegi?
–––––––––––––––––––––––
  Cum am mai spus Cristina nu îmi mai aducea cărți. Nu mă influența asta pentru că David și Milena îmi aduceau. Pe ascuns, evident.
 O dată când Milena a venit să mai vadă ce fac, să mai vorbească,să-și potolească dorul, am auzit un țipăt în hol.
 Milena a încercat să mă oprească să nu mă duc că s-ar putea să îmi facă rău. Nu am putut.
 Când am deschis ușa am văzut o doamnă care în genunchi și plângea. Era foarte slabă și cu părul prins coc. Rochie neagră care arăta cam veche dar odată era bună. Dădea dovadă că înainte nu era indiferentă de felul în care arăta.
Am văzut cum mai mulți încercau să o ridice.
 Mai târziu am aflat că era mama Dariei.
Daria murise.
Moartea  nu te întreabă dacă ești gata. Moartea nu te întreabă dacă mai ai pe cineva pe pământul ăsta păcătos. Moartea nu te întreabă câți ani ai. Moartea nu te întreabă dacă vrei să mai trăiești.
 Ea te ia de gât și te ridică în picioare cu fața la cei care îi iubești și ți-i arată cu degetul spunându-ți că n-o să-i  mai vezi niciodată. Că posibil nici n-o să-i mai ții minte, dar ei te vor ține minte. Ei vor ține minte. Ei vor ține minte lucrurile cele mai trăsnite pe care le-ai făcut sau cele mai frumoase. Ei vor ține minte fiecare îmbrățișare călduroasă de la tine. O vor ține minte și o vor cerși de la toți dar nu o vor mai primi pentru că doar tu împărtășeai aceea căldură. O căldură anume.
 Ei vor ține minte toate reușitele tale și se vor bucura de omul care ai fost. Se vor bucura de ceea ce ai fost și vor  plânge că nu ai reușit să mai devii cineva.
 Ei vor ține minte lucrurile care ți le-au spus fără să se gândească și se vor căi toată viața că ți-au provocat durere și nici nu vor ști că ție ți-a trecut. Ți-a trecut demult.
 Moartea nu te întreabă dacă te doare. Ea ți-i arată pe fiecare și îți spune cum vor plânge, cum vor blestema timpul, cum se vor chinui  când vor afla că tu nu mai ești. Că tu ai dispărut. Te-ai făcut aer. Te-ai făcut invizibilă așa cum ai vrut tu odată!
 Moartea e indiferentă. Te va apuca de talie și te va ridica în sus împungându-te cu ghiarele ei ascuțite. Te va împunge până ce va vedea că îți curge sânge. Și apoi liniștită te va lăsa să sângerezi.
 Va bea din sângele tău lingându-se pe bot și va geme de plăcere.
După ce va vedea că nu mai ai puteri se va uita în ochii tăi și în bătaie de joc te va întreba ce mai faci, cum o mai duci, cum o duci cu sănatatea. Va vedea că nu răspunzi și va începe a râde zgomotos. Malefic. Te va mângâia pe cap zâmbind și va pleca.
Va pleca știind că odată tu o să mori. Și așa va fi.
––––––––––––––––––––––
   Nu mai știam ce era cu viața mea. Nu mai știam cât de lungă putea fi. Cât de scurtă. Nu mai știam dacă trebuia să-mi fac griji pentru ceva sau dacă nu trebuie. Nu mai știam dacă mă vindecasem sau dacă boala se agravase. Nu mai știam ce am  în mine. Nu mai știam ce să fac. Eram o ființă lipsită de informații. Lipsită de orice. Mai bine nu-mi era dar nici rău nu era.
  Spitalul îmi devenise casă. Acolo dormeam. Acolo mâncam. Acolo citeam și acolo leneveam.
Devenisem prietenă cu toți copii, cu toți medicii și cu surorile medicale. Dacă pot să le zic așa.
 Pentru un moment uitasem că eram ceea ce eram. Am început să gândesc diferit. Poate că nu trebuia să las moartea să între în capul meu.
 Am dat cu piciorul în ea și am făcut loc persoanelor care le iubesc.
Totul era ca înainte. Înafară de înfățișarea mea. Eram cheală. Capul îmi era precum genunchiul. Slăbisem și abia de mă recunoșteau cei care nu  m-au văzut demult.
Îmi era dor de ceea care eram. Îmi era dor de zilele pline de culoare și de indiferență. Indiferență față de ceea ce va fi mâine. Pentru că eram sigură că mâine nu va fi nimic rău.
 Încercam să aduc asta în mine dar nu puteam. Încă mai era în capul meu gândul că într-o zi. Poate. Aș muri.
 Cum nu mai treceam pe la psiholog mi s-a cumpărat un jurnal ca să mă descarc în el. Cum mi l-au luat așa și a rămas. Nu doream să scriu în el. Eram sigură că macar o persoană. Nu contează care. Dar măcar una își va băga nasul acolo și va citi tot ce am eu în mine. Asta e o trădare. E ca și cum cineva își bagă nasul în sufletul meu și îmi răsfoiește atriile ca să vadă ce mai am pe acolo. Să vadă atunci când eu nu vreau.
 Îmi era dor să dau din pedale. Să simt vântul în păr.
Corect, eu nu-l am.
 Doream să merg pe role , bicicletă. Să simt viteză.
 Iubesc că am oameni lângă mine care îmi ghicesc gândurile. Unul dintre acei oameni era David. Simțind că am nevoie de aer a vorbit cu domnul Forester și uite-mă pe bicicletă.
  De la început mă simțeam cam stingherită pentru că era multe lume care se uita la mine. Și puțini dintre ei erau cei care se bucurau că eu mă bucur de viața pe care încă o am.  Erau copii care își întrebau părinții de ce port bandană. De ce sunt așa de slabă. Întrebau cei care mă știau. Cei care o știau pe vechea Rain.
 Stinghereala asta nu a durat mult. Nu a durat pentru că libertatea mă făcea să uit de ea. Mergeam repede. Simțeam viteza în piept. Simțeam libertatea în cap și viața în inimă.
Mergeam cu ochii închiși fără ca să mă tem că aș putea cădea.
 Pentru prima dată de când eram moartă mă simțeam vie.
––––––––––––––––––––––-
  – Mă tot sperie privirile celorlalți ațintite asupra mea. E ca și cum aș fi deja moartă. Toți sunt atât de speriați și îngrijorați.
 M-am tot gândit și am ajuns la concluzia că dacă mie îmi era rău nu trebuia să le fac și celorlalți rău. Da, le făceam rău cu tăcerea mea și cu gândurile mele despre moarte.
Am încercat să devin mai pozitivă , mai puțin rezervată, mai deschisă.
-Și de unde ai luat asta?
-Pentru că au ochii mari și gura aproape căscată.
 David și-a dat ochii peste cap.
-Poate că ei au ochii mari pentru că nu te-au văzut demult , le-a fost dor de tine. Și casc gura pentru că ești frumoasă.
-Cum pot fi eu acum frumoasă?
Am arătat cu degetul la față și la cap.
M-a apucat cu ambele mâine de obraji și ma tras spre el atingându-mă cu nasul.
-Tu nu te vezi!
-Serios?
-Mda!
S-a ridicat de pe pat și a cotrobăit prin geanta mea. S-a uitat puțin prin ea. M-a privit serios. Nu puteam să nu râd.
 Brusc a scos un rimel. A ridicat amândouă sprâncene după care tot atât de brusc a scos și un ruj.
-Hai să-ți accentuăm frumusețea!
-Nuuu!
-Țâț!
S-a așezat înapoi pe pat și mi-a luat fața în mâini.
-O să vezi. O să-ți placă.
A așteptat aprobarea mea.
-Bine.
Mândria i-a apărut pe față.
-Deschide ochii tare.
I-am deschis și am privit cum deschidea rimelul.
-Dacă am să ți-l bag în ochi să știi că eu nu mai mai făcut asta înainte!
Am început a râde.
M-am liniștit și a început să mă machieze. Făcea mișcari ușoare, uniforme iar mâinele îi tremurau. Termina un ochi și se îndepărta să vadă ce a ieșit. Apoi revenea și își continua lucrul.
-Măi , măi , măi.
Cât timp deschidea rujul se uita la mine.
-Cu buzele va fi mai greu.
Defapt cu ochii era.
-De ce?
-Fac eforturi să nu te sărut.
A zâmbit și ma apucat de bărbie.
Simțeam rujul rece pe buzele mele. Mirosul îmi intra în nas. Nu îl simțisem de mult timp.
După ce a terminat  m-a privit zâmbind și cu lacrimi în ochi.
-Hai să te vezi.
M-a apucat de mână și m-a condus la oglindă.
Îmi vedeam reflexia. Dacă îmi vedeam doar partea de mai jos de ochi aveam să fiu deacord cu el, dar așa nu. Mă uitam la mine și simțeam că mă sufoc. Mă priveam  în  tăcere.
În spatele meu îl vedeam pe el  cu mâinele încrucișate. A venit lângă mine și mi-a lipit capul de pieptul lui clătinându-mă.
 Oricât de mult efort puneam nu puteam să nu-i murdăresc maioul de rimel ud.
–––––––––––––––––––––––––
 Știi senzația aia când ți se pare că lumea în curând se va termina? Când culorile parcă sunt dar continui să vezi negru? Când parcă toți sunt  fericiți dar tu îi vezi în suflet acolo unde tot e trist? Când râzi dar odată ce râzi simți cum ți se rupe o felie din inimă?
 Atunci când nu simți nimic. Nu vrei nimic. Nu spui nimic ci doar aștepți. Aștepți să se termine. Aștepți să nu doară. Aștepți să încetezi să mai aștepți.
 Atunci când tăcerea te ajută dar în același timp vrei să o strici.
Atunci când nu ești singură dar cu toate astea singurătatea te apasă.
Atunci când nervii te strică și în același timp îi strici tu pe alții.
Atunci când vrei să-i îndepărtezi pe toți. Pe fiecare. Fără să te gândești cine e. De unde vine  și pentru ce e aici.
 Vrei să îi alungi din viața ta oricât de mult nu i-ai iubi. Vrei să îi faci să te urască. Să nu mai plângă de urma ta. Să nu își mai facă griji pentru tine.
 Vrei să țipi la ei. Să îi zgârâi toată fața. Să îi împungi cu vorbe și priviri și iar cu vorbe.
 Vrei să le arați cu tot contrariul a ceea ce simți.
 Să joci teatru. Tu , singura eroină pe mica ta scenă.
Vrei să îi omori pe toți. Vrei să le doară. Să simtă durerea acum.
Să o simtă acum și atunci când tu nu vei mai fi să nu mai fie atât de rău.
 Odată cu plecarea ta să se termine totul.
Odată cu moartea  să vină și pustietatea.
––––––––––––––––––––––––––
 M-am trezit simțind pe picioarele mele două mâini reci. Slabe și mici.
 Am dat din picior. Mâinele s-au ridicat și apoi iar s-au pus pe picioarele mele.
Am deschis ochii . M-am ridicat spijinindu-mă în mâini.
Odată ce m-a văzut a zâmbit.
Era băiatul care mi-a dat brățara.
 Și-a împreunat mâinele și le-a pus sub bărbie fără să se oprească din zâmbit.
M-am uitat la el așteptând să spună ceva. Am tăcut minute în șir.
Văzând că el nu se mișcă am râs.
-Cum te cheamă?
A ridicat capul și a spus repede.
-Matei!
Și a revenit la aceea poziție.
-Bineee.. Și cine te-a lăsat să întri?
A dus degetul la gură și apoi a șoptit.
-Nimeeni.
-Vrei ceva?
A dat din cap că nu.
-Atunci de ce ai venit.
Și-a dat mâinele în lături și a ridicat din umeri.
-Nu știu.
-Demult ești aici?
– Nu.
A dat capul pe o parte și vorbea cu buzele împreunate:
-Știai că plângi în somn?
-Nu.
 A studiat salonul meu. S-a uitat pe la pereți, la fereastră.
-De ce nu ai flori?
-Sunt alergică.
 S-a învârtit prin fiecare colț.
-La mine e mai vesel.
 A ridicat mâinele în sus.
-E colorat și luminos și sunt multe desene.
Își plimba mâinele pe pereți.
– Vrei să-ți aduc câteva desene?
 Îi vedeam pe ochi frica de a auzi un refuz.
-Da.
Avea aceeași expresie ca și atunci când mi-a pus brățara.
A fugit trântind ușa în urma lui.
Am așteptat mult. Atunci când am început a crede că nu mai vine el a venit. Avea ochii roșii. Mergea târâind picioarele după el.
Mi-a pus mai multe desene pe picioare.
-Ai plâns?
A dat capul în jos.
-Mi-au pus injecții.
-Hai, vino pe pat.
S-a ridicat și s-a culcat pe umărul meu.
Am luat primul desen. Era cu mai mulți copii stând într-un cerc.
-Aici e adunarea care noi o facem în fiecare zi. Ne punem într-un cerc și spunem ce gândim.
După o pauză.
-Eu permanent tac.
-De ce?
– Nu știu.
Am luat alt desen. Era cu o doamnă cu geantă. Rochie verde și părul blond.
-Asta e mama. E frumoasă?
-Da.
Am dat de un desen cu un copil cu aripi.  L-am privit mult timp.
– Asta sunt eu când o să plec de aici. Mama spune că am să aripi  și am să zbor sus și am să vă văd pe voi toți.
Am dat desenul la o parte și mă uitam la pereți.
– Nu te întrista. O să ai și tu aripi. Poate că vom pleca amândoi odată.
Cine spunea că oamenii mici nu au  dreptate?
–––––––––––––––––––––––––––
  Am petrecut cu Matei multe zile. Era cu el atât de des încât ceilalți credeau că sunt sora lui. El devenise designer-ul de interior al meu. Venea în fiecare și îmi aducea câte un desen și îl lipea acolo acolo unde dorea. Mă făcuse înger. Era și îmbucurător dar și apăsător. La urma mea urmei era doar un copil.
 Salonul meu devenise o galerie pentru ceilalți. Desenele era frumoase chiar dacă erau făcute de un copil.
Într-o zi când studiam desenele cu mâinele în buzunar mama a intrat brusc în salon.
 Părea că era în alertă.
Mă gândeam la tot ce putea fi mai rău.
-S-a întâmplat ceva?
Am întrebat cu jumătate de gură fiindcă nu știam dacă ar trebui să întreb. Dacă răspunsul  mă va afecta.
-Milena pleacă în Italia.
Milena pleacă în Italia.
Nu am trecut pe la ea acasă. Am mers cu mașina pâna la aeroport.
Am mers cu fereastră deschisă uitându-mă la toți cei de afară. Treceam pe lângă ei și ei nici nu mă observau. Își plimba mai departe câinele. Mânca mai departe. Se săruta mai departe. Mătura mai departe.
Mi-am adus aminte de cuvintele Dariei. Poate că va fi la fel. Poate voi vedea ceea ce văd acum. Poate că nu va mai fi nimic. Poate că nimic nu voi mai vedea. Nu voi mai simți. Nu voi mai respira. Poate doar voi sta în pământul umed. Poate.
 Câteodată treceam în fața unui automobil care la fel aștepta verdele. Care la fel avea un copil în spate. Care la fel stătea cu fereastra deschisă. Care la fel era fată.
Mă uitam la ea. Era frumoasă. Avea păr lung. Bronzată. Fericită. SĂNĂTOASĂ!
 Ea se uita la mine cu o neînțelegere în ochi.
Mașina a pornit. Eram înaintea ei. Și-a scos capul să mă vadă mai bine. Eu la fel nu mi-am luat privirea de la ea.
 Aeroportul era plin. Toți erau cu bagaje.Fericiți. Se îmbrățișau și se pupau pe gură. Vorbeau tare și râdeau lipsiți de griji. Lipsiți de griji.
-Tutto va bene.
Desigur că totul e bine. Toți sunt împăcați cu soarta lor.
 Milena ca de obicei nu a uitat de discursul ei de înainte de plecare.
Nici nu o auzeam. Mă uitam la ea și vedeam cum i se mișcă buzele dar nu o auzeam. Mă gândeam la altceva.
 Era posibil să o văd pentru ultima dată.
S-a îmbrățișat cu toți. Cu mama. Cu Mihai. Cu David. Când a ajuns la mine m-a privit. M-a apucat de mâini și a început a plânge.
M-a îmbrățișat strâns cu mâinele după gât și simțeam cum tremura. Plângea.
Îi udam jacheta. Stăteam îmbrățișate și nu ne spuneam nimic. Nu trebuia să spunem ceva. Stăteam și îmi mușcam mâinele la spatele ei.  O simțeam atât de aproape. Prea aproape. Îi simțeam pielea fierbinte și propria-mi inimă bubuind. Făcea zarvă. Dorea să iasă.
Era posibil să o îmbrățișez pentru ultima dată.
-Gata, ajunge. O să vă mai vedeți.
Și-a luat geanta din mâna lui Mihai și a mers prin holul improvizat și șerpuit.
Ajunsă la sfârșit s-a uitat în urmă. Lacrimile îi ajungeau până sub gât.
Era posibil să o văd pentru ultima dată.
––––––––––––––––––––––––
 – Am să fac multe multe flori și am să le dau la toate fetele care sunt. Și la doctori!
 Matei iubea să creeze. Să facă ceva manual. Să împărtășească bucurie cu ceilalți. Dragoste. Cum spunea mama lui, el era un înger.
 Era mai mult vesel decât trist. Trăia din plin. Făcea farse și râdea de se auzea prin tot spitalul. Toți se bucurau de bucuria lui.
  Alerga prin tot spitalul și când se lovea de o ușă care se deschidea în mod neașteptat el râdea așa stând pe fund.
 Îl priveam cum făcea florile din hârtie. Îl învățase mama lui. Învârtea  hârtia încet, cu atenție și cu limba deasupra buzei de sus.
-Asta e pentru tine!
 Pistruii i s-au ridicat în sus iar buzele îi erau arcuite.
 Era o floare din hârtie albastră. Culoarea mea preferată.  Era frumoasă. O învârteam cu două degete și mă gândeam la cât de minunat poate fi acest copil.
 S-a apropiat de noi doctorul Forester. I-a pus mâna pe umăr și urmărea cu atenție cum Matei făcea florile fără ca să fie afectat sau fără ca să fi observat prezența lui.
-De ce faci atât de multe flori?
A desfăcut mâinele și a căscat gura tare.
-Pentru fericire!
Apoi s-a apucat să-și termine lucrul.
-Cândva oamenii vor veni și vor veni și îmi vor aduce flori. Multe flori. Dacă nu le dau acum nu le voi mai niciodată.
-Ai dreptate.
Domnul Forester s-a așezat lângă el și îl urmărea încercând să facă și el ceva.
-Să facem oamenii fericiți.
A venit Cristina să-mi spună că a venit cineva să mă vadă.
 M-am ridicat de pe fotoliu și îmi târâiam picioarele după mine. Alene.
Când am intrat în salon am văzut multe-multe baloane cu heliu care cereau evadare prin pod.  O mână a dat baloanele într-o parte și l-am văzut pe David. A început a vorbi cu o voce subțire rezultată în urma interacțiunii cu heliu.
-Bun venit! Am o surpriză pentru tine!
Am început a râde de la vocea lui. Nu destul că era  subțire dar el încă și mai dădea din cap.
-De ce așa de multe baloane?
-Pentru fericiree!
-Hai să împărțim fericirea cu ceilalți.
În clipa următoare ne transformasem în doi vânzători de baloane. Baloanele se plăteau cu zâmbete.  Eu le dădeam copiilor iar David mergea după mine.
 Am primit multe îmbrățișări și țipete și lacrimi și iar îmbrățișări și toate provocau fericire.
-Cred că tu singură te-ai făcut fericită. Baloanele mele au fost doar decor.
-Baloanele tale au fost focarul.
Ajugând în salon David a început cu întrebările.
– Și ce vrei să facem acum?
-Ai planuri?
-Am surprize!
Ieșind în parcarea spitalului am văzut două biciclete. Una a mea și cealaltă a lui David. Deja îmi închipuisem cum le-a adus pe amândouă.
Nu mi-a spus unde mergem. M-am mulțumit doar să-l urmez.
Mergea repede. Câteodată se întorcea să vadă dacă nu am rămas prea mult în urmă sau dacă nu am căzut și el nu a observat.
 Am mers mult. Atât de mult încât mi se părea că am să adorm pe bicicletă de oboseală.
 Când am hotărât să renunț am văzut că m-a adus la circ.
Probabil a fost cel mai frumos spectacol care l-am văzut în viața mea. Mă simțeam ca un copil. Mă simțeam atât de mică. Atât de fericită.
Am văzut și papagali  și urși și lei și maimuță și multe-multe animale! Mă bucuram atât de tare de parcă le vedeam pentru prima dată în viața mea.
 Aplaudam tare și râdeam de la nimic.
David se mulțumea doar să mă vadă fericită. Nu-l interesa specatolul.
 Când am ieșit am vorbit mult. Am vorbit numai eu. Am vorbit tare și fără ca să respir normal. Îi povesteam toate detaliile de parcă el nu fusese acolo.
El mă asculta și nu spunea nimic.
 Dându-mi seama că am vorbit prea mult am încercat să îl fac să vorbească.
-De ce faci toate astea?
A ridicat din umeri zâmbind.
-Pentru fericire.
–––––––––––––––––––––––––
  Mie îmi place să privesc filme. Îmi place să simt ceea ce simt și acele personaje chinuite sau fericite sau doar confuze. Îmi place să stau o zi întreagă și să vizionez viața altora.
 Mă tot gândeam ce fel de film s-ar primi din viața mea. Ce fel de carte ar ieși? Și în general, ar vrea cineva să o afle?
Nu obișnuiam să trăiesc ca cei din filme. Să îi copiez. Să mă stărui să fiu ca ei pentru că fiecare om trebuie să fie el. Fără vorbe sau obiceiuri împrumutate. Nu, nu împrumutate, ci doar luate fără voie.
 Nu obișnuiam să mă conduc după ceilalți. Să supraviețuiesc cum o fac ceilalți.
Cu toate că nu obișnuiam , într-o zi am făcut așa cum poate nu trebuia.
Am privit un film. Eroina își scriia toate dorințele înainte de moarte ca să se stăruie să le îndeplinească pe toate. Nu știam cât de aproape de moarte eram dar am hotărât să o copiez.
 Mi-am adus aminte că aveam în noptieră jurnalul dăruit de psiholog.
 L-am luat pe picioare uitându-mă la el și netezându-l cu degetele de parcă aș fi chioară și doream să înțeleg ce am lângă mine.
Avea coperta rezistentă și moale. De parcă era din piele. Nu era copilăresc. Era destul de ..matur dacă pot să spun așa.
Era maro cu linii aurii. Linii care figurau ceva neclar. Necunoscut.
 L-am deschis și mă uitam la foi. Erau liniate frumos. În colțul fiecărui pagini era scris câte un citat.
 Paginile miroseau a nou. A carte nouă. Nefolosită. Necitită.
Am luat un pix și am pus mâna pe jurnal.
Am scris cifra unu și am ezitat. Nu știam dacă trebuia să fac asta.
Luând aer în piept am scris:
                                    „Să privesc 10 spectacole diferite de teatru „
Era o dorință cam banală și cam ieftină dar îmi dorea asta.
2.
Am stat și m-am gândit mult.
                                       „Să spun tot ce nu s-a spus.„
Aveam multe de spus. Aveam multe lucruri ascunse. Aveam multe lucruri de spus care îmi era frică să le spun. Îmi era frică de urmări.
În continuare am scris foarte repede. Scriam fără ca să mă opresc. Știam ce vreau.
„3. O zi fără ca să mă gîndesc la nimic. Fără ca să fiu eu.
4. Să nu uit de ai mei.
5.  O zi fără ca să beau pastile.
6. Să-i dau o căldare de apă în cap psihologului.
7. Ultimul dans.
8. Să nu uit să îmi iau adio de la toți„
M-am oprit brusc dându-mi seama ce fac. Eu încă nu muream. Ar fi posibil să nu mor.
 Era posibil. Mi-am dat seama ce fac dar  nu mi-am dat seama că m-am schimbat.
Nu am mai scris de atunci.
––––––––––––––––––––––––––-
  A doua zi m-am trezit cu David la capul meu.  I-am împins capul cu mâna. El a chicotit.
 Ridicându-mă din pat ceva a căzut jos.
-Ridic eu!
Era jurnalul. Era deschis.
L-a luat într-o mână arătându-mi-l.
-Tu scrii?
-Doar am încercat. E o prostie.
-Îmi dai voie?
-Da.
A deschis atent și a citit preț de câteva minute.
-Ai un pix?
Am deschis noptiera și i-am dat un pix. El l-a luat și a început ceva să măzgălească. Părul negru îi dădea în ochi. Sufla cu buza de jos pentru a-l ridica.
Am închis jurnalul și mi l-a dat.
-Poftim.
Am deschis și am căutat ceea ce el a scris.
                                         „9. Să nu mai fiu ploaie.
                                         10. Să îl pup pe Dav.„
Mi-am ridicat privirea la el. Avea buzele împreunate. Mișca din ele.
I-am împins capul cu mâna.
-Ai mai vrea tu.
-Măcar pe obraz. Aaaaici.
Și-și puse mâna la obraz.
-Nu.
A tăcut.
-Știi, eu nu cred că tu o să mori. Tu o să trăiești. Dar am putea face ceea ce vrei. Tu vrei asta. De ce nu?
 S-a uitat la primul punct.
– Să privesc 10  spectacole diferite. O să fie vesel.
 Am umblat o săptămână pe la spectacole. Am trăit într-o săptămână zece vieți. Zece. Ceea ce e mai important e că la jumătate din ele a mers și mama. Ceea ce e și mai îmbucurător  e că asta a fost ideea lui David. Ceea ce e și mai fantastic  e că toate mi-au plăcut. Toate. Am privit și „O scrisoare pierdută”și „Amorul dănțuie și feste joacă”și „Al cincilea anotimp”acolo unde mai nu am leșinat de plăcere. Am privit și „Așeptându-l pe Godot”și „O noapte furtunoasă”și alte multe spectacole care m-au lăsat în extaz. Ultimul a fost cel mai profund. Mi-a dat și lacrimi. Era „Pomul vieții”.
 Când am ieșit din teatru David a scos jurnalul și a bifat primul punct din lista mea cu dorințe.
-E gata.
-Doamne e atât de minunat!  Atât de frumos! N-am mai trăit de mult timp așa emoții!
 Vorbeam tare și gesticulam. Gesticulam în exces pentru că nu puteam să-mi exprim gândurile. Fără ca să vreau l-am pupat pe obraz. De parcă cineva m-a împins spre el.
El a deschis jurnalul și a bifat în drept cu ultima dorință.
-Acum e gata.
––––––––––––––––––––––––
   Mă uitam la jurnalul cu dorințe și citeam de zeci de ori aceleași fraze . Era o nebunie.  Unele dorințe le puteam face , altele nu. Altele era nebunie totală.
 Îmi plimbam degetele pe foi uitându-mă la fereastră. Fereastra era deschisă iar draperiile dansau agitate din cauza vântului. Era vânt cald. Era vânt fierbinte. Era vânt de vară.
 Vedeam aleea din fața spitalului și multe scaune ocupate de oameni plini cu speranțe. Oameni care așteaptau ceva măreț. Oameni care râdeau tare și se îmbrățișau cu multă dragoste.  Oameni care făceau gălăgie. Gălăgia care o auzeau doar ei.
 În salon era așa o liniște benefică. Era perfect. Era plăcut să asculți liniștea care te făcea să dormi. Nu doream să dorm. Stăteam doar cu ochii închiși bucurându-mă de zilele care le aveam.
 S-a trântit ușa și a apărut David cu multe hârtii. A început a vorbi tare și necontrolat. Nu știam ce dorea să facă. Mă uitam la el ca la un televizor fără sunet.
A făcut un avion și l-a  aruncat pe fereastră. Apoi a început a aplauda ca un nebun.
Mă uitam la el și vedeam imaginile cu o viteză mult mai mică decât era în real.
Continua să vorbească.
L-am auzit doar atunci când a luat jurnalul în mână.
-Ce mai facem azi?
S-a uitat cu pixul la colțul gurii și cu fruntea încruntată.
-Ceva e făcut deja.
A întors și a pus pixul în drept cu dorința numărul 4. Să nu uit de ai mei.
-Tu nu o să uiți. Tu nu ești așa. Tu ne iubești.
Văzând că eu continui să tac și-a reluat lucrul.
-Putem face orice.
-Putem azi să nu facem nimic?
Nu doream să fac nimic. Nu doream să râd. Nu doream să fug. Nu doream să merg. Nu doream să-i văd pe alții.
-Bine.
-Vreau să dormim.
A părut surprins. Eu niciodată nu am spus asta la plural. De fiecare dată spuneam că am să dorm și el pleca fără să spună ceva.
M-am culcat și el m-a îmbrățișat.
Îi simțeam mâinele calde. Îmi sufla în ceafă.
M-am culcat dar ochii nu i-am închis.
După ceva timp i-am simțit respirația regulată. Dormea.
 Continuam să stau cu ochii deschiși. Nu știam ce vreau. Nu știam ce simt. Nu știam ce mă doare. Nu știam nimic. Eram ca o păpușă din copilăria mea. Lipsită de emoții. O păpușă care permanent e cu ochii mari și cu gura arcuită frumos.
Nu era mare diferență.
Mai târziu am adormit.
––––––––––––––––––––––––-
  M-am trezit singură. M-am întors pe spate uitându-mă la podul alb și vechi. Umed de la ploi.  Mă jucam cu degetele pe pat. Cică era un omuleț mic care sare și se bucură de viața. Un om în alt om care moare.
  Era prea liniște.
 Ușa brusc s-a deschis. S-a deschis și s-a închis. Nu vedeam pe nimeni.
 Auzeam pași și peste câteva minte l-am văzut pe Matei. Nu-l văzusem mai devreme din cauza patului.
 S-a așezat pe pat lângă mine și se juca cu mâna mea.
Și-a pus buza de jos deasupra celelalte.
-Ce s-a întâmplat?
-Vreau afară.
-Și?
-Și nu-mi dă voie singur.
 M-am ridicat din pat și l-am luat de mână. Mă urma cu greutate târâind picioarele după el.  Am mers prin tot spitalul până ce am găsit-o pe Cristina. I-am spus că am să ies cu Matei. De la început nu a vrut dintr-un motiv necunoscut dar i-a privit fața chinuită și a aprobat.
 Cu toate că ieșise afară Matei nu părea prea vesel. Privea în pământ și vorbea doar atunci când eu îl întrebam. Vorbea scurt și încet.
 Am trecut pe lângă un magazin cu jucării. S-a oprit și se uita cu o mână pe vitrină. Nu reacționa așa cum reacționa de obicei. De parcă vedea un loc gol.
-Vrei să-ți iau o mașină mare și lucioasă cu care să te joci prin tot spitalul?
Vorbeam cu entuziasm ca să-i ridic dispoziția.
El a rămas neclintit.
-Nu.
Aveam de gând să mă duc și să i-o iau. Dar când am deschis ușa de la magazin el  s-a întors brusc cu pumnii strânși.
-Să nu faci asta!
Am închis ușa și am mers mai departe.
Mergea ridicând capul și inspirând greu aerul. Inspira mult aer de parcă nu o să o mai facă niciodată.
Ne-am așezat pe iarbă.
Și-a încrucișat picioarele și lua între degete iarba.
Avea fața albă. Mai albă ca niciodată și buzele uscate. Crăpate.
S-a culcat și a închis ochii fără ca să mai spună ceva. Nu dormea.
 Nu știam ce avea dar nu l-am mai văzut niciodată așa.
–––––––––––––––––––––––––––
 A doua zi când m-am trezit simțeam un gol un suflet. Simțeam de parcă ceva mi s-a luat. De parcă ceva nu-mi ajungea. Ceva nu era. Nu era de-ajuns.
Matei.
M-a ridicat din pat repede. Ajugând cu picioarele pe podea mi-am împiedicat de plapumă. Am dat din picior  și am mers mai departe lăsând plapuma jos. Mergeam repede. Ca hipnotizată. Cu cât mergeam mai mult cu atât mi se intensifica  respirația. Simțeam de parcă mă aștepta ceva îngrozitor. Toți mergeau pe lângă mine vorbind tare. Îi auzeam de parcă eram din altă lume.  Am dat de Cristina dar nu i-am spus nimic. Continuam să merg. Ea m-a strigat dar eu nu m-am întors. Dacă avea să îmi spună ceva o putea face și mai târziu.
 Am ajuns la ușa salonului lui. M-am oprit uitându-mă la ea. Am întins mâna tremurândă pe ușă. Am lipit vârful degetelor de ea. Era groaznic de rece.
Am inspirat adânc și am împins ușa cu putere.
 Am văzut o fereastră  mare deschisă cu draperii albastre. Am mers mai departe și am văzut un pat așternut. M-am uitat prin salon. Nu era nimic care să arate că acest salon era a altcuiva. Nu era nimeni acolo.
M-am întors și am văzut-o pe Cristina. Îmi tremurau buzele. Eram incapabilă să mai întreb ceva.
-Nu mai e.
Nu mai e. Nu mai e. Nu mai e.
Auzeam aceste vorbe încontinuu și de fiecare dată tot mai dureros era.
– A murit noaptea asta.
 M-am uitat la pat. Era la fel de gol.
Așteptam să-mi  spună că era o glumă. Că au hotărât să mă tragă pe sfoară. Că Matei aleargă prin spital și îi îmbrățișează pe ceilalți. Că nimic din ceea ce am auzit nu era adevărat.
M-am întors înapoi dar la ușă nu mai era nimeni.
M-am dus la pat și m-am culcat pe el cuprizând plapuma la piept. Vedeam totul neclar. Vedeam doar culori neuniforme. Am încordat maxilarul și am lăsat lacrimile să curgă.  Am scos un geamăt de parcă primisem un cuțit în inimă.
Cu câteva ore în urmă el fusese acolo. Cu câteva ore în urmă el a dormit pe patul ăla. Cu câteva ore în urmă el se chinuia acolo transpirând.
 Am întins mâinele pe tot patul de parcă el era acolo. Totul era în zadar.
El nu era și nici nu va mai fi.
––––––––––––––––––––––
  Am fost prezentă la îmormântarea lui Matei.
 Era îngrozitor să văd cum toți cei care sunt îmbrăcați în negru plângeau și blestemau clipa în care i s-a luat viața și respirația și tot ce avea mai scump.
 Îi vedeam printre lacrimi silueta palidă îmbrăcată în costum negru din coșciug.
Era atât de frumos.Avea pacea pe față. Arăta de parcă dormea. De parcă o să treacă puțin și el se va ridica.
 Ploua. Cerul era întunecat. Chinuit și el. Mirosea a praf și durere.
 Plângea și natura cu noi.
 Îi vedeam picioarele celorlalți călcând în noroi cu nepăsare. I se auzea plescăitul. Era negru și sărea după fiecare picior murdărind gleznele tuturor.
   Mergeau toți aplecați de parcă duceau ceva în spate. Nu aveau altceva decât o coroană  care avea să i se pună lui Matei pe mormânt. Pe mormânt.
   Coșciugul stătea pe pământ. Preotul își continua cuvântarea.  Toți stăteau cu capul aplecat ștergându-și ochii cu batista.
 Urma să-l pună în pământ.
 M-am apropiat apropiat de el și i-am luat mâna. Era atât de rece și vânătă.
Era pentru ultima dată când îi luam mâna.
 M-am apropiat de el și i-am sărutat fruntea udându-i fața cu lacrimile mele.
Aveam un pachet în mână. Am scos de acolo o mașină. Mașina care doream în acea zi să io cumpăr. Am luat în mâini și am privit-o după care am pus-o pe acolo unde urma să îi fie mormântul. Apoi am plecat.
Era prea dureros să văd cum e acoperit cu țărână.
Cât de chinuitor să vezi cum ceilalți pleacă și numai tu rămâi.
–––––––––––––––––––––––––
 În următoarele zile am stat doar cu mama chinuită de gânduri. Am văzut mulți murind și eu  tot mai rămâneam. Am început a gândi iarăși pesimist și îmi așteptam moartea. O așteptam în tăcere, fără ca să impun și pe alții. O așteptam știind că va veni.
 Într-o zi când credeam că am să-mi ies din minți din cauza tăcerii apăsătoare m-am trezit cu David în salon. A venit cu multe mere, portocale și dulciuri. Mai mult a tăcut decât a vorbit.
 S-a așezat pe pat uitându-se la mine. Avea ochii atât de întunecați de-ți părea că nu are iris. Doar o pupilă mare.
 M-a luat în brațe și am tăcut mult timp. Îmi mîngâia mâna cu degetele în timp ce obrazul îi era lipit de a meu.
– Ce vrei să faci azi?
-Nu știu.
-Ia să vedem.
A luat jurnalul și  s-a uitat la el. S-a uitat, s-a uitat și tot s-a uitat analizând fiecare dorință. A pus pixul pe dorința numărul 7. Ultimul dans. Aștepta răspunsul meu.
 Mă înfiora ideea asta. Nu anume dans ci ultimul.Ultimul.
– Nu e ultimul. Sunt sigur dar măcar am putea dansa. Dacă vrei poți acoperi „Ultimul ”  și va rămâne doar dans. Un simplu dans, înțelegi?
-Da.
Și-a scos telefonul din buzunar și a căutat prin el.
A pus melodia și mi-a întins mâna ca să mă ridic din pat. Ridicându-mă am auzit cântecul de James Blunt. Goodbye my lover.
 M-a prins de talie lipindu-mă de el. Mi-am lăsat capul pe umărul lui și aproape că adormeam. Gândurile îmi erau doar la cântec.
 „I’m here for  you if you’d only care.
You touch my heart, you touch my soul
You touch my  life and all my goals. „
 În mare parte ceea ce suna era adevărat. Nu accidental alese cântecul ăsta. Era un mesaj. Un mesaj care trebuia eu singură să-l descoper. Să-l descifrez.
 Era adevărat.
„I’ve kiss your lips and held your hand.
Share your dreams and share your bed.
I know you well, I know your smell.
I’ve been adicted to you.”
 Câte melodii existau care mă făceau să mă recunosc. Asta mă făcea să îl recunosc doar pe el. El îmi știa dorințele. El îmi știa mirosul. El împărțea cu mine patul. El era dependent de mine.
 „Goodbye my lover,
Goodbbye my friend
You have been the one
You have been the one for me. „
 Goodbye. Anume cuvântul ăsta mă făcea să tremur. Îmi rupea inima în două.
 Mi-a apucat mâna mai strîns. Simțind-o am început a plânge.
Cine putea ști? Poate chiar era ultimul.
–––––––––––––––––––––-
De-ai ști câtă durere se îmulțește în fiecare zi într-un suflet care  mâine poate muri.
De-ai ști cât e de rece din cauza vântului provocat de gânduri chinuitoare.
De-ai ști câte frunze cad în timp ce așteaptă.
De-ai ști câte flori se ofilesc de la vorbe uscate.
De-ai ști cât foc arde de la cele nespuse dar vrute.
De-ai ști cât de asurzitoare e muzica formată de propia-i minte.
De-ai ști cât de usturătoare-i tăcerea din cei 4 pereți.
De-ai ști cât de întuneric e acolo.
De-ai ști cât  de dureros e atunci când trebuie dar nu vrei.
De-ai ști cât de chinuitor e atunci când îi vezi pe toți și mai chinuiți ca tine.
De-ai ști cât e de înspăimântător când te gândești cum vor suferi când tu nu vei mai fi.
De-ai ști cât e de greu să rămâi tu.
De-ai ști…
–––––––––––––––––––––––––
 -M-am uitat în jurnalul tău și am mai descoperit ceva.
-Ce?
-Dacă o să-ți iai adio de la toți atunci o să spui și ceea ce nu s-a spus. Și cum tu nu o să pleci înseamnă că nu o să faci nimic dintre astea. Deeeci, poți să le șterg.
A luat pixul în mână dar am reușit să-l opresc.
-Nu! Nu șterge.
M-am gândit puțin și apoi am spus:
-Poți șterge doar „Să spun ceea ce nu s-a spus.”
-Bineee.
 Nu a șters. Doar a bifat.  Continua să privească jurnalul. O făcuse de un milion de ori. Se gândise mult. Îi plăcea să privească lucrurile din mai multe puncte de vedere.
 Era serios și încrunta fruntea. Avea genele dese. Negre. Și sprâncene perfecte. Prea perfecte.
S-a întors la mine scoțând la iveală dantura sa albă.
-Ce mai face psihologul?
-Nu, nu acum.
-De ce nu?! O să vezi, o să se trezească și el și tu. El își va da seama că nu e bun iar tu te vei bucura.
Am inspirat greu. Îmi era frică de urmări.
Totuși, ce puteau să-mi facă? Nu aveam să fac o infracțiune. Cristina a spus că ceea ce ne face fericiți nu urmează a fi pedepsit. Ne face fericiți!
-Bine.
A bătut din palme.
A  ieșit lăsând în urma lui aer rece.
S-a întors mai târziu cu o căldare de apă rece.
-Poate nu ar trebui..
-Trebuie!
Era entuziasmat. Îi plăcea mai mult lui decât mie. Respira repede și se simțea nerăbdarea.
-O să ieșim în hol. Intru eu în cabinetul lui  și îl chem afară. Cică am nevoie de o consultație în aer liber. Când se deschide ușa tu vii pe la spate și baaaaang!
Dădea cu mâinele în aer. Era ca un copil care urma să mănânce ceva dulce.
Mi-a dat căldarea în mână și am așteptat după ușă. Se auzeau voci. Îi distingeam vocea lui David și vocea dezgustătoare a psihologului.
 Când ușa s-a deschis am tresărit.
L-am văzut ieșind pe David. Ca și mai înainte dădea din mâini.
-Înțelegeți, mi-e greu.
Mai târziu l-am văzut pe psiholog. Era într-un costum maro deschis. La fel de dezgusător ca el.
Am inspirat. Mi-am mușcat buzele și am răsturnat căldarea pe el.
Am început a râde tare.  Aproape isteric. Era mirată de ceea ce eram. De ceea ce am făcut.
David m-a apucat de mână și am început a fugi.Fugeam împiedicându-mă de propiile picioare.
 După ce am parcus o anumită distanță David s-a întors și a strigat:
– Ice bucket challange măi !
Îl vedeam pe psiholog ud. Ud leoarcă. Îi curgeau picături din costum și din păr. Era furios. Nu, era în culmea disperării.  Era amuzant să-l văd la fel de deprimat.
David m-a apucat de mână și am fugit mai departe.
Nu mă apreciam în destul.
–––––––––––––––––––––––––-
– Ca să fii altfel trebuie să nu te gândești la ceilalți. Atât timp cât te gândești la ceilalți ești tu. Iar tu nu vrei să fii așa.
Am trecut la dorința cu numărul trei. O zi fără ca să fiu eu.
Era ora 10. Stăteam afară pe iarbă chinuidu-mă să mă schimb. Să gândesc altfel și să vorbesc în alt mod.
-Bă frate, deci să mor io ce câine are aia.
Încercam să vorbesc ca românii. Dădeam din mâini și lungeam fiecare vocală.
David murea de râs.
-Hai că e bine.
-Mă iei la mișto?
Am ridicat un deget în sus dând din cap așa cum fac „pițipoancele”.
Am făcut botic de rață și am început a vorbi.
-Deci frate, trebuie să-mi fac manichiura pentru că frate, o femeie trebuie să arate frumos, deci mă înțelegi? Bă, mă înțelegi?
David stătea culcat pe iarbă și râdea fără oprire. Avea ochii închiși și fruntea încruntată. Puteai să-l auzi din orice colț al lumii.
Am dat umerii jos și am inspirat.
-Nu pot să fiu altfel. Nu-mi iese.
-Dacă nu îți place…
A făcut o pauză ca să râdă.
-Dacă nu îți place asta nu înseamnă că  nu îți iese. Trebuie să facem și altceva.
-Cum ar fi?
S-a uitat la toți ceilalți din jur. Umbla cu capul la stânga și la dreapta.
S-a întors la mine și a zâmbit.
-Vezi băiatul care mănâncă acolo?
Era un băiat cu chipiu  care mânca un hot-dog cu poftă.
-Da.
-Te duci la el și îi iei mâncarea și îi mulțumești.
-Nu cred că..
-Trebuie să nu fii tu!
M-am ridicat și mă uitam când la băiatul care mânca când la David.
Da, știam că nu trebuie să fiu eu dar nu știam cum avea să reacționeze. Ce avea să facă. Să zică. Avea să mă creadă needucată. Nepoliticoasă.  Nerușinată.
Cu toate astea mergeam hotărâtă înainte. La jumătate de drum m-am întors și l-am văzut pe David dând din mână. Am zâmbit fals și am mers mai departe.
Când am ajuns în fața băiatului am rămas locului. Mă uitam la el de parcă urma să îl omor. El a ridicat o sprânceană.
M-am așezat lângă el încrucișând picioarele. Mi-a zâmbit. Nu știa ce avea să urmeze.
Mă gândeam că doar trebuia să-i iau mâncarea.  Doar atât. A mâncat puțin. S-a săturat. Eu trebuia să i-o iau.
Mi-am luat inima în dinți , i-am apucat hot-dog-ul și i-am mulțumit.
M-am ridicat și mergeam repede spre David. Când am ajuns la el nu l-am lăsat să spună nimic.
-Te rog, hai în alt loc.
Mergeam pe multe drumuri. Magazine și localuri. Oameni mici și oameni mari. Animale și păsări.
 Mergând așa, lui David i-a venit o idee.
-Ce va fi dacă îți vom schimba stilul?
Nu avea să fie nimic. Eu doream asta. Doream să las totul în urmă. Să las. Iar asta însemna schimbare totală.
 David mă știa. Aveam un stil anume. Ceva ce aducea a vintage. Mai multe rochii. Mai multe fuste și cămăși colorate. Ochelari rotunzi și sandale cu talpa groasă.
 -Am să te îmbrac așa cum nu te-ai îmbrăcat în viața ta!
David mergea prin magazin iar eu îl urmam. Lua o haină și o ridica în sus ca să o vadă mai bine. Când nu-i plăcea își strângea buzele și o punea la loc. Când îi plăcea dădea din cap și o punea pe umăr.
Observam privirile celorlalți. Era ceva în privirile lor. Ceva care aduce a mirare glazurată cu admirație.
 Cânta muzică. The 1975. David făcea piruete alegând haine. Eu, neîncrezută îl urmam în tăcere.
-Hai să vedem ce va ieși.
Mi-a pus toate pe hainele pe braț. Simțeam cum o să se rupă humerusul. Am intrat în cabina de probat gândidu-mă cu ce să încep. Am început cu o pereche de pantaloni scurți verzi și un maiou fără bretele. Roșu. Mă uitam la mine și îmi venea să vomit și să vomit.
 Am ieșit așa să vadă că nu e bun ca designer.
Cum m-a văzut a început a râde zgomotos. Am pus mâinele în cruce și m-am întors enervată.
Mă îmbrăcam și îl auzeam cum face eforturi să nu râdă.
-Auzi? Poate faci cumva ca ieșirea ta să fie mai spectaculoasă. Așa ca în filme.
 M-am îmbrăcat într-o fustă denim și într-un maiou negru scurt. Până la  cordonul ombilical. Nu era la fel de groaznic dar totuși nu era pe placul meu.
 Suna cântecul lui Maroon 5. It was always you.
Am dat brusc draperiile într-o parte și am întins mâinele într-o parte făcând o piruetă.
David bătea din palme șuierând.
Se uitau oamenii la noi. Nu conta. Trebuia să nu fiu eu.
Când mi-am terminat prezentarea am făcut o plecăciune cu o mână la burtă și cu cealaltă în aer.
 Următoare ținută era o rochie albastră în carouri. Cu guler și mâneci lungi. Parcă era o uniformă școlară. M-am uitat printre haine și am văzut că era și o cravată. Perfect.
-Dav, poți să-mi aduci și o pereche de ochelari de vedere?
Peste câteva minute am văzut o mână cu o pereche de ochelari negri.
I-am pus pe ochi. Mă amuza reflexia din oglindă.
Am ieșit serioasă cu cu capul drept dând din mâini prea  tare.  Am făcut piruete și o dată mai n-am dat un manechin jos.
 Mă durea burta de la atâta râs.
Am tot schimbat haine peste haine ca în final să aleg ceva potrivit.
 O pereche de pantaloni largi și gri. Un maiou negru și lung. Ghete negre și un chipiu gri . Eram un răper care aducea a femenitate.
Era cea mai perfectă zi din toate pe care le-am avut.
––––––––––––––––––––––––
  – Tu ești un tip de persoană care nu spune ce simte. Tu ascunzi ceea ce gândești. Ceea ce vrei. Trebuie să fii o carte deschisă. Hai! Încearcă.
 Încă era acea zi perfectă care se ocupa de schimbarea mea. De ceea ce nu eram eu.
-Nu pot. Nu pot să spun pentru că nu știu ce va urma. Nu știu cum vei reacționa.
– Încearcă să faci ca mine. Eu spun totul.
-Da?
-Da!
 Era momentul. Era momentul să aflu ceea ce mă interesa. Ceea ce mă chinuia.
 Dar nu. Eu nu pot pune întrebări directe așa cum nu pot spune direct ceea ce vreau.
– De ce înainte tu petreceai  mult timp cu mama mea? De ce vorbeați pe ascuns? Despre ce?
 A zâmbit. S-a chinuit să-și formuleze răspunsul așa ca eu să-l înțeleg. În așa fel ca să nu strice ceva. Să nu strice mirosul armoniei ce era.
– Despre tine.
A oftat și s-a uitat în ochii mei.
– Despre tine , despre supraviețuirea mea, despre voi.
S-a oprit și s-a uitat la o ciocănitoare care îi atrăgea atenția.
Îl priveam și simțeam cum îmi devine mai drag. Așa. Doar privindu-l. Așa. Doar să-i văd părul negru bătut de vânt. Să-i văd clavicula care se sprijinea pe un omoplat frumos modelat. Puternic. Să-i văd gâtul care era mărginit de un maiou gri. Prea urât decât ceea ce ascundea. Să-i văd zigomații accentuați și bătuți de soare.  Obrajii rumeni mijlociți de gropițe care dansau atunci când zâmbea. Îl iubeam. Negreșit
-Tu nu înțelegi. Nu ai cum. Nu ai de unde ști câte eforturi făceam ca să nu-i sparg fața. Nu ai de unde ști ce foc ardea atunci când îți gusta buzele. Buzele de care eu înainte am avut parte. Eu! Înțelegi? Nu ai de unde ști cât mă durea sclipirea din ochii tăi. Dar erai fericită! Fe-ri-ci-tă!  Nu ai de unde ști cât de chinuitor era să stau acasă și să știu că voi vă distrați împreună. Dansați. Vă îmbrățișați! Îmi venea să mor. Să mor! Preferam să mor decât să știu că nu voi mai avea parte de ceea ce el avea. Îl invidiam. Da! Îl învidiam! Dar nu puteam face nimic. Pentru că ai ales asta. Să mă bag între voi și să stric totul ar fi un păcat. Nu un păcat pentru mine sau pentru el. Un păcat pentru tine!  Nu puteam să stau așa și să mi se rupă sufletul. Bucată cu bucată. Felie cu felie. Aveam nevoie de cineva. Aveam nevoie de cineva care să îmi spună. Să mă îndrume. Am găsit refugiu în vorbele mamei tale! M-a făcut să rabd! Mi-a dar sfaturi și am să-i mulțumesc până când o-i muri !
 Îl asculdam și simțeam cum îmi plânge sufletul. Cum stau eu acolo și dărâm pereții care nu cad. Cum îmi rodeam unghiile de el și cădeau picături de sânge pe podea. Podeaua sufletului meu. Am greșit. Am greșit ca o proastă. Oarbă. Oarbă!
 Îl priveam și tot ce vedeam era chin. Era durere.
 Vorbea și respira de parcă era astmatic. Dar el nu era! Toate astea erau din cauza durerei.
– Te iubesc!
 A tăcut de parcă aceste cuvinte nu le mai auzise niciodată. De parcă s-a tras un glonț și toată lumea a murit. Păsările au fugit. De parcă eram singuri pe lume. Noi. Doi. Amândoi. De parcă toată lumea a amuțit pentru o clipă ca noi să ne iubim.
 Asta era doar ceea ce simțeam. În realitate era multă gălăgie. Erau multe țipete. Țipete care nu încăpeau în inimile noastre. Nu încăpeau pentru că erau pline de altceva.
 Inima îmi bătea puternic și pentru câteva minute am uitat unde suntem, cine sunt eu și ce fac.
 Mai departe nu mai țin minte ce a fost. Eram prea fericită.
–––––––––––––––––––––––-
  Știi cum mai poți numi doi oameni care se iubesc? Nebuni.
Nebuni pentru că le vin la ambii în minte aceeași gânduri și sunt deacord oricât de neobișnuite sau deocheate ar fi ele. Nu, nu e prietenie. Nu toți prietenii îți sunt la greu. Nu toți prietenii sunt până la sfîrșit. Nu toți.
 Cristina intra în salonul punând pe masă un fel de talger din sticlă albastră pe care erau pastilele mele.
Nu a reușit să le pună bine că David a ridicat o mână în sus.
-Noi azi nu bem pastile!
– Știi, anume ele pot să o însănătoșească.
-Noi azi nu bem pastile!
-Poate fi mai rău.
-Noi. Azi. Nu. Bem. Pastile.
– Am să vorbesc cu domnul Forester.
David a ridicat umerii în sus.
-Pff. Du-te.
 A ieșit lăsând tăcerea între noi. Nu era corect. Da, era ceea ce odată am vrut dar nu mai știam ce vreau. Am scris asta în fugă. Nu era corect. Dar nu mai puteam schimba nimic. La urma urmei , o dată trăiam.
  Am stat o zi întreagă trândăvind pe pat. Ne jucam cu mâinele ,vorbeam și dormeam.  Și de la început și tot așa mai departe.  Domnul Forester nu a mai venit. Ori Cristina nu i-a mai spus ori domnul Forester a crezut că e mai bine să nu mă forțeze și să mă lase să gust din viață.
 Cu toate că ziua aia nu era ca celelalte eu mă simțeam la fel.  Nu era nici o diferență dintre a bea pastile și a nu bea. Nu mă simțeam mai rău sau cel puțin altfel. Eram tot eu și nu credeam că o să-mi fie mai rău de atât. Mai rău decât era și înainte. Decât atunci când beam pastile.
 Nu era nimic. Așa credeam.
– A mai rămas să-mi iau adio de la toți și să nu mai fiu ploaie.
– Ploaie nu o să fii. Dar adio nu trebuie să-ți iai de pe acum. O să-ți iai în caz că o să mori iar tu nu ai de gând să mori.
– Nu pot ști când o să mor. Trebuie să o fac. Înțelegi, asta am vrut cel mai tare din toate lucrurile. Să-mi iau adio înainte ca să mor. Nu aș putea sta cu inima împăcată când voi ajunge în ultimele secunde și eu nu am să pot spune tuturor ceea ce am de spus.
-Tu nu mă auzi. Dar în fine, fă-o. O poți face dar nu o să mori. Hai fă-o.
– Aș vrea să scriu..
-Ăăăămm.. O să te las singură.
A plecat lăsând în urma lui tăcerea și frica. Nu avea să mi se întâmple nimic. Nu atunci. Totuși, ceva mă speria.
–––––––––––––––––––––––
 Era deja noapte. Era atât de liniște că îmi părea că din tot spitalul numai eu eram trează. O copilă care își ia adio de la cei dragi fără ca ei să știe.
 Doream ca acea liniște să nu fie doar în salon. Dar și în inimă.
 Mă uitam prin salon încercând să mă calmez. Era ciudat, nu muream. Nu încă. Dar mă simțeam de parcă curând avea să se întâmple.
  De când mă știu țânțarii mă adoră. Îi vedeam cum dansau sub lumina veiozei. Salonul meu era alcătuit din două lumi. De-ai zice că era iadul și raiul combinate. Într-un colț era multă lumină. Lumină chioară. Lumină care aducea pace. Care te liniștea.
În celălalt colț era întuneric. Beznă. Nu se vedea nimic. Dacă la jumătate de salon acolo unde lumile se intersectau erau doar umbre acolo nu era nimic. De parcă era o gaură neagră fără sfârșit. Și dacă avea să atingi întunericul cu un singur deget, unul singur, aveai să cazi. Aveai să cazi și să afli ceea ce e cu adevărat răceala unui mormânt.
 Am deschis sertarul noptierei în așa fel ca să nu fac zgomote. Nu era timp pentru zgomote. Și așa mintea-mi striga prea tare.
  Am luat jurnalul și un creion. Îmi plăcea să scriu cu creionul. Simțeam în mână cum se zgârâie vârful creionului de hârtie. De parcă îmi zgârâia palma ci nu hârtia.
 Am deschis la fel de încet jurnalul și am stat puțin cu capul lipit de perete.
 Am deschis ochii de parcă mă trezisem din somn. Am pus mâna pe jurnal și în final am scris.
                                                               „Mamei „
Liniștea a fost tulburată de sunetul creionului. Am cuprins salonul cu privirile oprindu-mă la partea neagră. Mă speria. De parcă cineva mă privea de acolo. Mă aștepta.
 Luând aer în piept am început a scrie.
„Toată lumea permanent mă caracteriza a fiind o persoană rece. Care nu simte nimic. Nu se simte atrasă de nimic. Nu îi place nimic. Nu îi pasă. „
 M-am oprit. Nu. Nu asta era. Rupând foaia m-am înfiorat.  Acel zgomot puternic m-a făcut să tremur.
„Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru că nu am petrecut suficient timp cu tine. Îmi pare rău pentru că nu ți-am spus ce simt. Că nu veneam ca toți copii și te îmbrățișam ca să-ți spun la ureche că te iubesc. Așa că să auzi doar tu.„
Pe foaie a căzut o lacrimă. Mă uram. Cât de slabă puteam fi.
„Așa eram eu. Nu puteam spune ce simt. Defapt, încă sunt așa. Nu știu de ce. De fiecare dată când vreau să o spun simt de parcă mi se strânge inima. Nu știu de ce. Chiar nu știu.  Îmi era ciudă pe mine pentru că te vedeam cum te uiți  la mine și așteptai să spun ceva. Iar eu nepunticioasă veneam doar și te îmbrățișam.„
Am stat puțin ca să-mi șterg fața care deja se transfromase într-o cascadă.
„Mereu am fost singure. Anume singurătatea asta m-a făcut să fiu așa. Preferam să tac. Pentru că modul meu cel mai bun de a vorbi era tăcerea. Ceea ce fac mai bine este să tac și să plâng. Sau să scriu.
Îți mulțumesc pentru tot. Pentru ceea ce m-ai învățat. Pentru că m-ai făcut mai deosebită ca ceilalți. Pentru că mi-ai rafinat preferințele și mi-ai arătat ce e bine și ce e rău. Am zâmbit printre lacrimi mușcându-mi buzele.
„Îl mai ții minte pe nenea Gicu cum mă admira? Cum mă lauda că mănânc mai frumos decât un om mare? Cum își împreuna buzele și povestea cu câtă atenție duc mâncarea la gură? Cât de frumos și încet îmi ștergeam buzele după ce rugumam?
Nu trebuia să mă laude pe mine. Trebuia să te laude pe tine. Pentru că tu m-ai făcut așa.„
Îmi simțeam gâtul uscat. M-am ridicat ca să beau apă. Odată ridicată îmi simțeam capul  buhnind. De parcă era un parc de distracție. Cu mâinele tremurânde am apucat paharul. Se clătina de parcă era un balansoar.  Am turnat apa și în timp ce duceam paharul la gură apa cădea pe jos.
M-am așezat pe cap ținându-mi capul în mâini. Era pentru prima dată când mă simțeam așa deprimată.
„M-ai învățat să nu uit de mine. Să nu fiu indiferentă de ceea ce am. Ce trebuie să fiu. Când am primit primul șapte tremuram de ciudă în bancă . Să nu mai vorbesc de acel 2 care l-am primit o dată cu toată clasa. Am mers tot drumul plângând și o dată ajunsă acasă credeam că voi auzi morală. Nu a fost așa. Ai venit și m-ai îmbrățișat. Nu era atunci momentul. Știai . De aceea ai lăsat acea discuție pe mai târziu.„
În salon se auzea doar sunetul creionului și respirația mea sacadată.
„M-ai învățat să fiu modestă. De aceea atunci când toți mă lăudau eu mulțumeam timidă. Atunci când profesoara mi-a spus să mă așez în locul ei atât cât ea lipsește ca să am grijă de ceilalți eu am rămas la locul meu. M-ai învățat să fiu așa ca toți să mă iubească. Atunci când urma să plec în alt oraș la toți le părea rău, inclusiv și dirigintei. M-ai învățat să îmi găsesc prieteni și să nu-i judec.„
Mi-am șters ochii pentru că nu vedeam bine.
„M-ai învățat să fiu om. Pentru asta îți mulțumesc.” 
Apoi într-un colț a hârtiei.
„Te iubesc.„
 Am pus scrisoarea pe noptieră și m-am culcat fără să mă opresc din plâns.  Inima îmi ardea iar plămânii au uitat pentru ce există.
––––––––––––––––––––––-
 M-am trezit cu fața de lacrimi uscate. Aveam cearcăne și îmi simțeam fața căzând jos. Îmi părea că eram mai slabă. Acel spectacol a două lumi s-a terminat de mult. Acum era alta. Cu totul diferită. Era lumea noastră. A păcătoșilor. Lumea plină de combustibil, bani și  fală.
 Mi-am spălat fața în aceeași tăcere ca și în noaptea trecută. Până ce am ajuns la prosop apa mi-a ajuns până la coate. Ce sentiment neplăcut  să  simți apa, apa pe pielea ta uscată.
 Mi-am pus prosopul pe umăr și continuam să mă uit în oglindă. Mă gândeam la noaptea trecută. Doar amintirea mă făcea să simt acea durere.
 Mergeam târâind după mine picioarele. Cât de mult nu aș dormi oricum îmi era somn.
 Credeam că acum îmi va fi mai ușor să scriu.
 Am luat jurnalul. Am respirat așa de parcă urma să sar de pe o stâncă și am început a scrie.
                                                                 „ Pentru Milena. „
„Salut. Mi s-a făcut foame și nu  găsesc bufetul.
Mai ții minte? E prima frază care ți-am spus-o.
Stăteai pe scări scriind într-un caiet. Defapt, îți făceai tema pentru acasă. Ceva a rămas în tine de atunci.  Purtai o rochie albastră care era murdară la poale de pix. Aveai păr prins și ciufulit. Dormisei la lecții.
Poate că e amuzant dar mă  bucur că atunci m-am rătăcit. Eram nouă și nu mă orientam în spațiu. Înaintea ta am mai întrebat pe mulți. Toți mi-au râs în față. Ce credeau? Încă o proastă  care nu se gândește decât la mâncare.
Așteptam ca tu să faci la fel pentru că prima dată nu mi-ai răspuns. Atunci mi-am uitat în caietul tău și am spus că trebuie să amplifici cu conjugata. Ai scris și când ai văzut că ți-a ieșit m-ai ajutat. Cine putea crede că ne-a legat o chiflă?
 Nu credeam în prietenii. Nu credeam că nu ești la ceilalți. Așteptam o trădare. Așteptam să-mi spună cineva că mă vorbești pe la spate. Așteptam dar asta nu s-a întâmplat. 
Anume din cauza asta nu-ți spuneam nici un secret. Nu spuneam ce cred despre alții. Nu spuneam ce mă enervează. Așteptam o trădare fără ca să știu că ceea ce făceam eu eram trădare. „
  Maioul îmi era deja ud de lacrimi. Simțeam un gol în stomac. Cine ar crede că să-ți iei adio fără să pleci e atât de dureros.
„Nu aș putea să-ți redau cât de fericită sunt că te-am cunoscut. Că te-am avut mereu alături. Nu doar fizic dar și moral. Tu ai fost stânca după care mă ascundeam de fiecare dată când doream singurătate. Tu ai fost cântecele de care aveam nevoie atunci când îmi murea sufletul. Mâinele tale îmi erau batistă pentru lacrimi iar umărul tău îmi era pernă pentru somn. Tu erai ceea ce se poate numi prietenă. Ceilalți care se numesc prieteni nu-s cu adevărat. E doar o insultă pentru acest cuvânt.
Sunt mulțumită că anume mie mi s-a dat să aflu ce e asta.
 Tu erai refugiul meu.
 Tu erai ceea ce se numește devotament.   „
–––––––––––––––––––––
                                                           „Pentru cel nebun și disperat. „
„Mă doare că te-a durut. Mă doare că nu am observat și înainte cine ești cu adevărat. Mă doare că am fost egoistă. Mă doare că nu mi-am dat seama de ceea ce simt cu adevărat. Mă doare. Niciodată nu te-am înțeles de ce te tăiai. Nu înțelegeam de ce  ești atât de depresiv. Nu înțelegeam nici de ce te preocup atât de mult.
Acum înțeleg.
Dintre toate momentele plăcute pe care le-am avut în viața asta a mea ( și ele nu au fost multe) majoritatea au fost create de tine.
Cred că cineva în locul meu s-ar îmbăta cu timpul petrecut cu tine.
Credeam că nimeni nu mă știe. Tu mă știi.
 Tu știi și cât de mult ador eu covrigii. Tu știi și cât de mult îmi place să mă uit la foc. Tu știi cât de mult îmi place căldura. Tu știi  și motivul pentru care eu port ciorapi în casă. Pe timp de vară.  Tu știi și cât de mult îmi place să tăcem. Împreună. Tu știi chiar dacă nu ți-am spus.
Din toată lumea numai tu îmi înțelegi tăcerea.  Din toată lumea numai tu ești capabil să-mi îndeplinești nebuniile.  Din toată lumea doar tu știi de ce licoare are nevoie sufletul meu.
Nu am fost atrasă de felul în care arăți. Chiar dacă  ai un zâmbet valabil pentru Hollywood și  o înfățișare  care face ca orice fată să leșine. Am fost atrasă de raiul din inima ta. Am fost atrasă de gândurile tale și dorințele tale și căldura din mâinele tale atunci când mă adormeai.
 Mi-ai șters lacrimile și mi-ai pus mierepe suflet.
Nu iubesc să fiu alintată. Nu iubesc să fiu luată drept o copilă. Nu iubesc să se comporte cineva cu mine de parcă sunt incapabilă să fac ceva.
 Ai făcut așa ca să-mi placă pentru că o făceai în felul tău.  Sau asta e doar pentru că mă simțeam atrasă doar de tine.
Erau timpuri și persoane care mă influențau. Mă făceau să simt cu totul altceva. Manipulau cu ceea ce eram.  Mă rătăceam în gânduri și sentimente și uitam de mine. De ceea ce vreau.
Nu mă justific. Știu că nu ai nevoie de așa ceva. Știu că ești la curent cu ceea ce se petrece în sufletul  meu care câteodată mă face să uit de existența lui.
Sunt norocoasă. Sunt norocoasă pentru că erai mereu alături ca să-mi coși rănile.  Să mi le coși și apoi cu degetele ca printr-o minune să faci ca cicatricile să dispară.
 Tu nu știi dar te-am iubit din totdeauna. Doar că nu mi-am dat seama.”
–––––––––––––––––––––––
 Am ieșit din salon pentru a-i da scrisorile Cristinei. I le-am pus pe masă fără să scot un cuvânt. A înțeles și nu a întrebat nimic. Întorcându-mă am dat de domnul Forester. Nu l-am văzut demult. Atât de demult că îmi părea că nu mai exista.
 Mă uitam la el și nu înțelegeam nimic.  Îi vedeam doar jumătate de față. Doar buzele. Apoi îl vedeam întreg. Închideam și deschideam ochii pentru că amețeam. Totul se învârtea în jurul meu de parcă eram pe un scaun cu rotile care se învârtea permanent. Îmi simțeam sângele circulând în vene și un vânt rece în cap. Corpul îmi era plin de furnici care îmi dădeau fiori iar picioarele erau atât de grele.
Îl vedeam pe domnul Forester că vorbea apoi am văzut peretele de după el și apoi podul după care am simțit o tăietură în ceafă. Corpul îmi ardea. De parcă pluteam pe apă. Pe un lac liniștit.
 David a venit lângă mine și-l vedeam agitat. Cu toate că era agitat se mișca atât de încet. Totul era prea încet. Striga dar nu-l auzeam.
Cineva îmi dădea palme peste față atunci când închideam ochii. Simțeam cum mă apucă de picioare. De mâini apoi de talie. Am gemut pentru că mă durea spatele.  Mă uitam sus și vedeam toată lumea trecând pe lângă mine. Lumini uniforme care alergau pe perete.
 Ca prin minune mi-am recăpătat auzul.
-Mă auzi?! Mă auzi?! Nu închide ochii! Auzi?!!
 Îmi vedeam viața ca un film.
Eram la o masă lungă. Într-o cameră cu lumina stânsă. Toți strigau și râdeau tare. Cântau. Cântau pentru mine. Mi se aducea tortul cu 7 lumânări. Mi s-a pus în față și atunci m-am uitat la toți care băteau din palme. Mama stătea cu mâinele încrucișate și spunea să-mi pun o dorință. Fața îmi ardea de la lumânări . Aveam o față portocalie și dinți galbeni. Am suflat lăsând întuneric.
M-au oprit și l-am văzut pe David. Avea fața udă.
– Numai nu închide ochii! O să se termine! Peste două ore te vei ridica și vom merge acasă! Auzi?!
Plângea în hohote.
-Mă auzi? Numai nu închide ochii!
 O câmpie și mult soare. Eram cu maioul ud. Alergam ca Gabi să nu mă ude cu apă. Alergam și picioarele îmi alunecau în șlapii uzi. Mă uitam în urmă și o vedeam pe verișoara mea alergând cu o sticlă boțită de apă.
M-am trezit față în față cu pământul. Ridicându-mă am văzut că genunchii se scăldau în sânge iar șlapii îmi erau rupți. Punând degetul arătător pe genunchi acesta a început să frigă.
– O să ne duceam la Otilia și vom paște bobocii! O să-i spun Otiliei să-și cumpere boboci! Tu doar vrei să o  vezi ca o femeie de la țară?! O bunică, nu?! Fii puternică! Te rog! Nu te lăsa!
Fruntea îmi era udă de lacrimile lui. Cu mâinele tremurânde  îmi ștergea traspirația de pe frunte.
O ușă albă și murdară. Cărți grele în mână. Deschizând ușa l-am văzut pe David cu o lamă în mână și sânge pe jos.
-Tu nu știi să bați la ușă?! Cine ești tu?!!
A început a urla la mine. Nu mă știa atunci.  Era necunoscutul care arăta  ca un nebun cu părul zburlit.
Milena.
-Trebuie să amplifici cu conjugata.
Se uita la mine cu sprânceana ridicată. Mâna murdară de corector alerga pe caiet. Purta pantofi cafenii cu toc gros și mic.
– Mai ții minte când ți-am pus piedică în sala de sport?! Erai așa amuzantă cu fața murdară de praf! Țipai la mine de se auzea și la etajul trei!
Râdea printre lacrimi. Nu l-am văzut niciodată pe David să plângă așa. Simțeam vânt în ceafă. Mulți doctori alergau cu ceva în mână. Mirosea a alcool etilic.
O linie neagră.
 Eu alerg. Bunicile din autobuz. Otilia. Dansul cu David. David cu Betty. Răzvan. To be with rain is a priviledge. Dendrariu. Durere în abdomen. Răzvan lovindu-mă de perete. Bătaie. Bătaie. Tu ai leucemie. Leucemie. Leucemie. Fotografii rupte pe jos.
– Matei, ce vrei de ziua ta?
Matei cu desenele în mână se întoarce la mine. Avea o bomboană în obrazul drept.
-O mașină. Mașină roșie. O mașină cu care să mă joc prin tot spitalul.
Daria. Mama Dariei. Aeroport. Milena. Lacrimi. Lacrimi. Lacrimi. Matei. Sicriu. Noroi. Putoare de tămâie. Teatru. Psihologul ud. Noi azi nu bem pastile. Scrisori.
– Hai să vorbim?! Vrei?!
Maioul gri avea deja un triunghi ud de lacrimi. Părul îi era ridicat în sus. S-a ținut cu mâinele de el. Ochii îi erai roșii. Mai roșii decât roșu
Îmi simțeam limba incapabilă să spună ceva. Corzile vocale îmi erau înghețate , amorțite.
I-am apucat mâna. Era foarte rece.
Am deschis gura tremurând.
-A.. Rămas..
Am tăcut ca să înghit saliva care mă împiedica să vorbesc.
-Încă o dorință…
M-a lăsat înapoi pe pernă.
-Nu! Nu! Nu asta!
M-a apucat de obraji. Eram prea istovită ca să privesc. Ochii mi s-au închis.
-Nu mă lasa! Mă auzi?!!!
Curând nu mai simțeam nici durere. Nu  îmi mai era frig. De parcă îmi lăsase corpul. Îl auzeam doar pe el.
-Nu muri! Tu nu trebuie să mori!! Nu muri!
A tot repetat cuvintele astea până ce le-am început a auzi de parcă veneau din altă cameră.
Așa până când nu am mai auzit nimic. Murisem.
–––––––––––––––––––––
  Auzeam un zgomot puternic în urechi. Îmi era frig și îmi simțeam corpul amorțit. Asta trebuie să simtă cei morți?
Respiram greu și nu puteam deschide ochii din cauza luminii prea puternice. Cu toate astea vedeam linii curbe. Verzi și galbene și câteodată una roșie. Groasă.
Am vrut să mă simt. Dacă nu-s trasparentă sau dacă nu-s lichidă. Sau cum ar mai trebui să mai fiu.
Punând mâna pe picior l-am simțit așa cum era înainte. Piele și os. Doar că era prea rece.
Cu eforturi am deschis ochii și am văzut un pod alb. De un alb imaculat. Era totul alb și cel mai infiorător, era prea liniște.
Ăsta era raiul? Am făcut atâtea lucruri bune ca să nimeresc în rai? Sau poate că încă sunt blocată. Poate încă nu s-au decis.
S-au? Cine??
Am pus mâna pe pat. Erau așternuturi albe. Curate.  Miroseau a dimineți răcoroase de martie.
M-am ridicat pe fund și  mă uitam la mine. Aveam mâini. Aveam picioare. Aveam tot. Eram îmbrăcată într-o cămașă verde până la genunchi. Nu erau goi cei morți?
-Bun venit în noua viață.
M-am întors și l-am văzut pe David.
– Ai murit și tu?
A zâmbit. Era fericit. Da. Era fericit.
-Nu a murit nimeni. Tu ai înviat.
Eu. Eu am înviat. Eu . Eu nu eram moartă. Eu. Eu nu am murit.
Stătea pe scaun cu mâinele pe picioare.
-Gata Rain, s-a terminat. Nu va mai fi. Ți s-a făcut transplat de măduvă.
S-a apropiat de mine și m-a apucat de obraji.
-Gata. Mă auzi?! Gataaa!
 Gata. Eu eram sănătoasă. Eu. Sănătoasă!! Aveam să mă bucur de viață. De viața mea! De viața mea care avea să dureze mult! A mea!
 Am început a plânge. Era pentru prima dată din cele două luni de vară când plângeam de fericire. Fericireee!!!
-David, poți să te rog ceva?
-Orice!
-Să nu-mi mai spui Rain.
–––––––––––––––––––––
                                                           După trei ani.
Acum îmi dau seama că oricât de adâncă va  fi groapa ta nu trebuie să-ți pierzi speranța. Trebuie să privești spre cer și să spui tare:
-Eu am să ies de aici!
 Eu deja am ieșit. Privesc oamenii care îi iubesc și sunt fericită.
 Mama și Milena scot mâncarea din coș și vorbesc tare. Se sfătuie ce și când vom mânca. Ele sunt gen de persoane pentru care tot contează. Totul trebuie să fie după reguli și totul organizat.
 Le privesc și simt cum îmi crește iubirea pentru ele. Îmi sunt atât de dragi și aproape de suflet. Îmi vine să le strâng îmi brațe și să nu le mai dau drumul. Să le strâng atât de tare până o să rămână fără suflu. Și totuși, asta e prea puțin.
 Mihai cu David cară lemnele prin pădure ca să aprindă focul. Merg fără ca să se uite la picioare. De aceea când se zgârâie de o iarbă David își mușcă buzele. Mă uit la el și tot ce văd e fericire. Nu îl aud dar mă mulțumesc să îl văd cum ridică mâna în sus și vorbește cu Mihai.
Eu ce fac?
Eu stau acum cu fundul pe iarbă și scriu. Scriu cât de fericită sunt acum în ciuda celor ce au fost.
Poate că așa și trebuia să fie. Fiecare are câteva obstacole în viață. Eu am avut unul mare. Unul mare care m-a învățat multe.
Nu trebuia să cred în prejudecăți și să mă las dusă de ceea ce sclipește. Ceea ce sclipește înăuntru poate avea doar rugină.
Nu trebuia să uit să împart iubire celor care cu adevărat merită. Am împărțit celor ce nu o prețuiau. Mi-am cheltuit energia.
Nu trebuia să fac catastrofă dintr-o căzătură. Lucrurile se rezolvă. Viața merge mai departe. Mergi și tu cu ea.
Nu trebuia să renunț la luptă. Pentru că  odată ce am renunțat adversarii și-au început adevărata lor luptă. Au infipt sulițe și împușcat din tunuri fară ca să ia în seamă că eu m-am retras. Că nu mai luptam.
Nu trebuia să uit că adevărata armă pentru moarte e viața. Trebuia să trăiesc din plin atunci când eram pe moarte. Chiar dacă nu mai erau speranțe. Nu mai era fericire. Nu mai era plăcere. Da. Nu era. În schimb, erau oameni. Erau oameni care mă iubeau și care mă ridicau în picioare pentru a lupta. Ei îmi erau mâinele. Ei îmi erau picioarele. Ei îmi erau arma. Ei îmi erau inima. Ei erau iubirea.
– Hai ,vii odată?!
Nu mai pot sta. Am parte de oameni nerăbdători. Cu toate astea îi iubesc.
Pentru încheiere:
Nu vă pierdeți speranța.
Și nu uitați că….
Nihil sine Deo.