Nu mai fusesem demult atât de bolnavă. Atât încât să vrei să pui capăt la toate.  Sau să schimb totul. Boala îți schimbă toate gândurile și dorințele.

Mă trezesc cu febră. Umorul negru spune că ar trebui să nu mai dorm.  Deși o fac cam de puține ori din cauza durerii din piept ce se intensifică noaptea. Noaptea totul e mai profund. Mă frig ochii și e atât de greu să mă deplasez dintr-un loc în altul. Stau mai mult în pat. De aceea îmi amorțesc picioarele și îmi simt mușchii prea grei pentru oasele ce îi sunt ca suport.

Am avut planuri pe zilele astea. Atât de importante încât am luat responsabilitatea de organizarea lor pentru mine. Greu a fost să spun că nu pot să o mai fac.

Au trecut multe zile și știu că o să mai fie. Atâtea pastile și încă nici o schimbare. Cel puțin spre bine.

Sunt incapabilă să vorbesc. Îmi tremură vocea și câteodată ies doar șoapte. Sunt incapabilă să mănânc. Totul mi se pare prea mult pentru stomacul meu. Iar el îmi creează  imaginea ce alții o văd drept „prea slabă”. Sunt incapabilă să respir și o fac cu greu.  Îmi provoacă tuse și de aceea durerea din piept mi se intensifică.

Ar trebui să mă bucur că am ceva timp pentru mine. Dar aș prefera să nu am această „bucurie”.